• Subcribe to Our RSS Feed
Archive from martie, 2013

Recviem pentru un ultim mare umanist: Raoul Sorban. Un omagiu de Mihai Ungheanu

Mar 21, 2013   //   by RS   //   Articole, In Memoriam Raoul Sorban  //  2 Comments

Mihai Ungheanu anti-komintern - RaoulSorban RoRECVIEM PENTRU UN ULTIM MARE UMANIST: RAOUL ŞORBAN

de Mihai Ungheanu

Raoul Şorban (1912-2006), profesorul de istoria artelor şi „profe­sorul de naţionalism“, ne-a părăsit la 94 de ani, plecând la cele veşnice. Trupul respectabilului bărbat a fost îngropat în cimitirul din Dej, la 21 iulie 2006, zi însorită, cu multă lume, lângă mormântul tatălui său, Guilelm Şorban, fost prefect al Dejului şi, mai ales, compozitor cunoscut. Raoul Şorban era un aristocrat cu o nobleţe atestată în documente latineşti, regale, din se­colul al XIII-lea. Raoul Şorban era un cosmopolit. Vorbea, din copilărie, cu tovarăşii de joacă, română, maghiară, germană.

A studiat, apoi, muzica şi istoria artelor în mari oraşe europene, la Viena şi în Italia. Şi-a petrecut vremea printre artiştii şi literaţii Clujului, ca om al orizonturilor deschise, liber de orice determinări de neam, libertate sporită de condiţia sa de fiu de moşier. Atelierul lui de pictor era un laborator în care se intersectau toate graiurile locului. Anii 1940-1944 au produs, însă, modificări imprevi­zibile în viaţa tânărului pictor, care se împărţea între propriul atelier şi cena­clurile literare găzduite de profesorul Victor Papilian. În momentul în care foştii prieteni de colocvii literare, din poliglota cafenea clujeană, i-au dat de înţeles că fiind „valah“ este fiinţă de rang secund, ca orice valah şi orice evreu, Raoul Şorban a descoperit lumea intoleranţei şi a opresiunii.

Fiul de moşier a ţinut, însă, să se confunde cu ai lui, cu „valahii“, şi să facă din această alegere un resort de acţiune. În iniţiativele culturale de ordin simbolic ale puţinilor intelectuali şi artişti români rămaşi în Transilvania ocupată de tru­pele ungare, a avut, de aici înainte, un rol de seamă. Cât de atroce a fost această ocupaţie asupra Ardealului de Nord, ne-a spus-o scriitorul Francisc Păcurariu în romanul Labirintul (1974), în care multe situaţii şi personaje sunt luate din realitate. Raoul Şorban a luat, firesc, partea celor prigoniţi, ajungând pe această cale să participe la salvarea evreilor din Transilvania de Nord, meniţi exterminării la Auschwitz. A ajuns, la fel de inevitabil, şi în „companiile“ de muncă, în care erau mobilizaţi prioritar români, trimişi să facă lucrări istovitoare, riscante, în spatele frontului. A avut parte de închisoare, unele condamnări fiind dictate de ocupantul ungur, dar şi de statul român, ocupat de Armata Roşie şi condus de un partid bolşevic. Paradoxal este că Raoul Şorban era un om cu vederi de stânga. După o detenţie politică de câţiva ani, Raoul Şorban a putut să intre, timid, în activitatea culturală, ca redactor de editură, ca pictor, ulterior ca profe­sor de istorie a artei. Cu toate că mai tânărul său coleg de generaţie a ţinut să vorbească, în romanul Labirintul, despre cumplita perioadă a ocupaţiei ungare, Raoul Şorban a aşteptat multă vreme până când s-a pronunţat ca martor al acelei sinistre perioade.

A apărut, în public, ca participant la o dezbatere a revistei Luceafărul despre anii ’40, ai ocupaţiei armatei ungare în Transilvania, unde a adus un cuvânt lucid, nuanţat, neiertător şi exact. Era în anii ’80. După care a vorbit despre salvarea evreilor din Transilvania de Nord, pe care ocupantul ungar îi livra, în loturi succesive, Auschwitz-ului. Făcuse parte din releele ascunse ale acestei operaţii desfăşurate de evrei, cu sprijin românesc. Mărturiile au fost puse pe hârtie de scriitorul Adrian Riza şi tipărite în Almanahurile Luceafărul.

Declaraţiile lui Raoul Şorban erau o adevărată revelaţie, care modifica optica mohorâtă cu care erau pri­viţi – şi cu care se priveau – românii. Din suta de mii de exemplare ale unui asemenea Almanah, unul a ajuns la fostul rabin al Clujului, Moshe Carmilly-Weinberger, care s-a întors în România să-şi regăsească colaboratorul din vremuri de restrişte. A avut loc o întâlnire, au avut loc discuţii (am fost mar­tor la una din ele!). Acesta a fost începutul de drum prin care Raoul Şorban a ajuns „Drept între Popoare“ la Tel Aviv, unde a primit faimoasa diplomă şi a sădit un pom ca toţi cei laureaţi pentru că au salvat evrei, fără ca ei înşişi să fie evrei, acţionând în mod idealist. Deşi invitat oficial, la Yad Vashem, Raoul Şorban n-a primit paşaportul cuvenit. A plecat la Tel Aviv cu paşaport turistic şi cu recomandarea să nu facă declaraţii de presă. Acestui eveni­ment, căruia presa străină i-a acordat atenţie, presa română i-a întors spatele. Mâna lungă a Războiului Rece impunea ca, despre români şi România, să nu circule nici o opinie favorabilă.

Mai mult, autori care scriseseră despre ome­nia românească faţă de evrei, în epoca Holocaustului, au început să-şi schimbe opiniile şi chiar să conteste salvarea evreilor, pentru care Raoul Şorban devenise „Drept între Popoare“. Explozia de adevăr a mărturisirilor lui Raoul Şorban, privind prigoana ocupantului în Transilvania de Nord şi prigonirea şi exterminarea evreilor aici, incomoda calcule diverse. După teribilele zile ale lui decembrie 1989, l-am văzut pe Raoul Şorban preocupat de sângele vărsat în Transilvania de Nord şi încercând să înfiinţeze, cu ajutorul guver­nului provizoriu de la Bucureşti, un ziar – Ardealul, care n-a putut lua fiinţă. A tipărit în schimb o lucrare de avertisment, la care îl îndemna vechea sa experienţă de „valah“ discriminat în Transilvania de Nord, Fantasma imperiu­lui ungar şi Casa Europei (1990), care a fost un mesaj venit la timp şi i-a asigurat recunoştinţa cititorilor. Profesorul de istorie a artei, care se ocupase de Tonitza, de Vida Geza, nu-şi uitase instrumentele. Raoul Şorban a tipărit singulara monografie O viaţă de artist, despre Simon Hollósy-Corbul, „pictor din Şcoala de la Baia Mare“, evidenţiindu-i valoarea, fără a uita metodele prin care propaganda ungară i-a schimbat identitatea, din român în ungur. I-au urmat şi alte cărţi, precum Chestiunea maghiară şi, mai ales, Invazia de stafii, volum memorialistic, ce include fragmente din drama mai mul­tor ţări şi popoare, şi, nu în ultimul rând, drama poporului român şi aceea a autorului cărţii, legate de ultimul război mondial.

Sunt cărţi adânc meditate şi extrem de grăitoare pentru noua generaţie, aflată fatalmente departe de aceste evenimente atât de pline de urmări. La căpătâiul prestigiosului dis­părut, unde am ţinut să fiu prezent, s-au aflat şi au vorbit personalităţi impor­tante ale bisericii creştine, scriitori şi foşti studenţi, dar nimeni din partea celor pe care i-a salvat, cu riscul propriei vieţi, în anul 1944. Din generaţia lui Raoul Şorban sunt cunoscute figuri supradimensionate de rezonanţa operei lor: Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Edgar Papu, dar nici una cu altitudinea conştiinţei identităţii româneşti din Transilvania, în timpul războiului şi după aceea. Raoul Şorban a fost un artist veritabil, un literat cu o lucidă reacţie la răul care ne-a asediat şi ne asediază, un patriarh care n-a cedat nimic din ideile şi poziţiile sale, nici atunci când a fost părăsit, nici atunci când a fost lovit. Pentru generaţiile tinere, Raoul Şorban a fost o apariţie provi­denţială, despre care se va mai vorbi.

Sfidarea întunericului

A fost nevoie de trecerea a circa 40 de ani ca pictorul şi profesorul Raoul Şorban să vorbească. Istoria românilor din Transilvania era expusă strunit şi meşteşugit ca nu cumva să reiasă din ea crima istorică împotri­va românilor transilvăneni de-a lungul vremii. Adică adevărul. Scribii oficiali construiesc, în paginile care vorbeau despre această istorie, o armonie falsă. Despre genocidul contra românilor declanşat de partea ungară, ca ocu­pant între 1940 şi 1944, nici vorbă. Cărţile cu capitolele dedicate Dicta­tului de la Viena, din 1940, şi a efectelor lui erau vigilent cenzurate. Victimele de-atunci erau determinate să trăiască împreună fără să dea semne că s-ar fi petrecut ceva.

Erau logica şi politica Kominternului, care măsluia istoria conform intereselor misiunii pe care o îndeplinea. Lumii româneşti i se refuza, conştient, întreaga recunoaştere a propriului trecut. Când Marin Preda şi-a permis, într-un roman foarte citit, Delirul (1975), să tragă cortina pen­tru a se vedea adevărata faţă a istoriei, a reprimării rebeliunii legionare de către Antonescu, a războiului românesc în Răsărit, împotriva Uniunii Sovie­tice, cartea a fost arsă de comisarii politici ai Moscovei. După critica din Literaturnaia Gazeta, s-au pornit şi kominterniştii de serviciu din România să-l execute pe Marin Preda. Cartea a avut un mare ecou. Mare ecou a avut şi un roman al lui Francisc Păcurariu, Labirintul (1974), evocând cu un ton egal, aproape monoton, teribila experienţă românească din Transil­vania de Nord-Vest (1940-1944), descrisă cu precizie de martor ocular. Ambele au apărut după aşa-zisul an fatidic 1971, constituind două dovezi, pe lângă multe altele, că acest an de hotar negativ este o invenţie.

După 1971, prin scriitorii lor, românii s-au întors către adevărata lor istorie, vorbind despre propriile experienţe şi traume. Cât timp poţi constrân­ge un popor să-şi travestească dramele, tragediile în idile şi sărbători?

Raoul Şorban s-a înscris între cei care s-au hotărât să restituie tre­cutului românesc adevărata lui faţă. El a vorbit în termeni precişi despre teroarea instituită în Transilvania de Nord-Vest asupra românilor şi evreilor, precedând, în numele unei grave experienţe proprii, embargoul oficial pe care stătea pecetea Kominternului. Într-o dezbatere tipărită de revistă Luceafărul şi în două Almanahuri Luceafărul, Raoul Şorban a înfăţişat citi­torilor crunta prigoană contra românilor şi evreilor, şi, mai ales, riposta la ea, acţiunea de salvare a evreilor din Transilvania de Nord-Vest, care erau ajutaţi să ia, spre sud, drumul României, unde nu funcţionau trenurile către lagărul de exterminare al Auschwitz-ului. Depoziţia lui Raoul Şorban a fost amplă, informată şi tulburătoare. El a vorbit şi despre românii care au par­ticipat la salvarea evreilor, scoţând la iveală o istorie ascunsă, deloc cunos­cută în Europa Centrală. Harta europeană a societăţii umane luptând cu programele morţii se îmbogăţea. O trăsătură a firii româneşti, aceea a ospitalităţii şi solidarităţii umane, era ilustrată prin fapte cu semnificaţie istorică.

Raoul Şorban a făcut toate acestea cu bună ştiinţă, conştient de semnificaţia gestului întreprins: România a oferit, în 1944, căi de sal­vare a evreilor. Aceste dezvăluiri contraziceau istoria confecţionată, şabloanele prin care se repartizau binele şi răul şi se puneau etichete popoarelor. Datorită acestor dezvăluiri din Almanahurile Luceafărul, publicaţii tip magazin, care se tipăreau în o sută de mii de exemplare, Raoul Şorban a fost chemat la Tel Aviv, unde Yad Vashem l-a făcut „Drept al Popoarelor“. I-a recunoscut, cu alte cuvinte, adevărul dezvăluirilor. A primit o diplomă, o medalie, a sădit un pom în anii de după 1985, când evidenţierea unui lucru bine făcut de români era privită de oficialităţile de la Bucureşti cu duşmănie.

Raoul Şorban a dinami­tat o întreagă tradiţie propagandistică contrafăcută, aruncând aceste adevăruri în ochii tuturor. Evident, avea să plătească. Nici o publicaţie din România, cu excepţia Luceafărului, n-a prezentat sau menţionat onoranta postură a românilor, salvatori de evrei cu preţul propriilor vieţi. N-a lipsit nici riposta contra dezvăluirilor lui Raoul Şorban şi chiar contra autorului lor. A afirma că românii şi România au salvat evrei contrazicea o direcţie de lucru, tipic kominternistă, după care românii şi România constituie fenomene reacţionare dictatoriale, de speţa nazismului. Raoul Şorban, care a fost un om de stânga toată viaţa, care ştia cum se lucrează pentru falsificarea identităţii unui popor, a unei naţii, a contestat, cu toată luciditatea, această direcţie. Era un martor de necontrazis. S-a decis greu şi târziu să vorbească, dar a făcut-o într-un fel me­morabil, aducând la suprafaţă un capitol luminos de faptă şi minte românească. Ştia că va avea de suferit şi a avut de suferit. O întreagă cabală a contestării acestor adevăruri s-a manifestat de atunci, cu urmări până după 1989, până în anul morţii lui.

Fără îndoială, viaţa şi opera lui Raoul Şorban nu s-au concentrat doar în această direcţie. Puşcăriile prin care a trecut, toate politice, fie înainte, fie după 1944, i-au secţionat viaţa în aşa fel încât să fie obligat s-o ia mereu de la capăt. Raoul Şorban a făcut-o mereu. Pictor, muzician, gazetar, editor, profesor de istorie a artelor, scriitor, este un reper luminos de mare intensi­tate. Cartea sa de memorii, Invazie de stafii (2004), e un mijloc de cunoaş­tere a omului şi a universului său interior. Raoul Şorban este reprezentan­tul unei generaţii de altădată, care credea în om, în onoare, în demnitate, în bine, căutând să le reprezinte şi să le slujească pe toate! Peste toate acestea, era un om înţelept, distins, exigent, fermecător.

Portretul şi istoria vieţii lui Raoul Şorban se vor scrie de aici înainte. Îi suntem încă datori.

August 2006

RaoulSorban.Ro

Raoul Sorban, un mare luptator, o mare constiinta. Evocari la Centenar si Interviu In Memoriam. VIDEO

Mar 17, 2013   //   by RS   //   Articole, In Memoriam Raoul Sorban  //  1 Comment






Sursa: RaoulSorban.Ro

Centenar Raoul Sorban

Mar 16, 2013   //   by sorban   //   Articole, In Memoriam Raoul Sorban  //  1 Comment

Raoul Sorban - 100 de ani de la nastere - 3 septembrie 2012 - foto RaoulSorban.Ro

Luni, 3 septembrie 2012, a avut loc în Sala „I. Muşlea” a Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” din Cluj Napoca, o manifestare evocatoare prilejuita de aniversarea Centenarului Raoul Şorban, iar la 4 septembrie, la exact 100 de ani de la nasterea marelui roman, a avut loc o slujba de pomenire la mormantul sau si al tatalui sau, Guilelm Şorban, aflate in cimitirul Dealul Florilor din localitatea natala, Dej, urmata de un parastas la Stoiana.

La manifestarea din Cluj Napoca au participat d-na Eva Şorban, văduva marelui cărturar, artist şi umanist ardelean. Despre personalitatea celui omagiat au vorbit: Prof.dr. Doru Radosav, director al B.C.U. Cluj-Napoca; Prof.dr. Mircea Vaida, scriitor; Prof.dr. Ioan Haplea de la Academia de Muzică „Gh. Dima”; Prof.dr. Negoiţă Lăptoiu, critic de artă; ing. Constantin Mustaţă, ziarist, autor al unui important volum de interviuri cu Raoul Şorban, Istoricul Vasile Lechintan, inalti prelati si alti invitati. Moderatorul manifestării a fost Prof.dr. Dan Brudaşcu, director-manager general al Casei de Cultură a municipiului Cluj-Napoca, instituţie din iniţiativa căreia a fost organizată evocarea. Prin această manifestare, cei prezenti au dorit să readucă în atenţia opiniei publice opera remarcabilă de cărturar şi artist plastic a lui Raoul Şorban, precum şi dăruirea sa exemplară pentru apărarea fiinţei naţionale şi a unor oameni în momente dramatice ale istoriei acestei ţări: în mod deosebit, sprijinul acordat evreilor din Ardealul de nord, ocupat de regimul horthyst, pentru trecerea în România şi chiar plecarea în Palestina, spre a nu deveni victime ale holocaustului. Organizatorii au amintit faptul ca Raoul Sorban a devenit „Cetatean de Onoare” post-mortem al Municipiului Cluj Napoca.

Marţi, 4 septembrie, cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la naşterea lui Raoul Şorban, în cimitirul din Dealul Florilor a avut loc o ceremonie religioasă, organizată de Primăria Municipiului Dej şi Asociaţia „Cura Tuam Animam” Dej.

Desfăşurată la mormantul familiei, în prezenţa doamnelor Eva şi Cristina Şorban, văduva şi fiica „patriarhului ardelean”, si a numerosi oficiali, ceremonia a debutat cu o alocuţiune rostită de primarul Costan Morar, urmată de un parastas oficiat de protopopul greco-catolic Laurenţiu Biriş.

Născut în Dej, la 4 septembrie 1912, Raoul Şorban a fost puternic legat de oraşul natal şi de viaţa culturală a comunităţii, pe care a sprijinit-o ori de cîte ori a fost nevoie. Aceste momente, alături de cele legate de activitatea sa de critic de artă, pictor, scriitor, eseist, profesor universitar şi membru al Academiei Române, au fost rememorate de primar, portretul şi personalitatea omului de cultură Raoul Şorban fiind întregite de evocarea acţiunilor sale de mare curaj întreprinse pentru salvarea evreilor din Transilvania de Nord, ocupată de hortişti. Merite pentru care Statul Israel i-a acordat, în 1987, titlul şi medalia de „Drept între popoare”, iar în 1991, cel de „Cetăţean de Onoare al Ierusalimului”.

Dejenii, la rîndul lor, cu tot respectul şi toată preţuirea cuvenite unei personalităţi locale, marcante, în septembrie 2002, cu prilejul împlinirii frumoasei vîrste de 90 de ani, i-au înmînat diploma de „Cetăţean de Onoare” al municipiului Dej, aminteste profesorul Mircea Vaida Voevod in ziarul Faclia de Cluj.

In continuare va prezentam imagini de la aceste evenimente.

Raoul Sorban - 100 de ani de la nastere - 1 - Cluj,  4 septembrie 2012 - foto RaoulSorban Ro

Raoul Sorban - 100 de ani de la nastere - 2 - Cluj,  4 septembrie 2012 - foto RaoulSorban Ro

Raoul Sorban - 100 de ani de la nastere - doamna EVA SORBAN - Cluj,  4 septembrie 2012 - foto RaoulSorban Ro

Raoul Sorban - 100 de ani de la nastere - doamna EVA SORBAN,  Cluj,  4 septembrie 2012 - foto RaoulSorban Ro

Raoul Sorban - 100 de ani de la nastere - Constantin Mustata - Cluj,  4 septembrie 2012 - foto RaoulSorban Ro

Raoul Sorban - 100 de ani de la nastere - ziaristul Constantin Mustata - Cluj,  4 septembrie 2012 - foto RaoulSorban Ro

Raoul Sorban - 100 de ani de la nastere - Mircea Vaida-Voevod - Cluj,  4 septembrie 2012 - foto RaoulSorban Ro

Raoul Sorban - 100 de ani de la nastere - Mircea Vaida Voevod - Cluj,  4 septembrie 2012 - foto RaoulSorban Ro

Raoul Sorban - 100 de ani de la nastere - Vasile Lechintan - Cluj,  4 septembrie 2012 - foto RaoulSorban Ro

Raoul Sorban - 100 de ani de la nastere - 3 - Cluj,  4 septembrie 2012 - foto RaoulSorban Ro

Raoul Sorban - 100 de ani de la nastere - 4 - Cluj,  4 septembrie 2012 - foto RaoulSorban Ro

Raoul Sorban - 100 de ani de la nastere - 5 - Cluj,  4 septembrie 2012 - foto RaoulSorban Ro

Comemorare Raoul Sorban - 4 septembrie 2012 -   - foto RaoulSorban Ro

Comemorare Raoul Sorban 4 septembrie 2012 - Bustul compozitorului Guilelm Şorban 1 - foto RaoulSorban Ro

Comemorare Raoul Sorban 4 septembrie 2012 - Bustul compozitorului Guilelm Şorban 2 - foto RaoulSorban Ro

Comemorare Raoul Sorban 4 septembrie 2012 - Bustul compozitorului Guilelm Şorban - foto RaoulSorban Ro

Comemorare Raoul Sorban 4 septembrie 2012 - Bustul compozitorului Guilelm Şorban 3 - foto RaoulSorban Ro

Comemorare Raoul Sorban 1 - 4 septembrie 2012 -   - foto RaoulSorban Ro

Comemorare Raoul Sorban 2 - 4 septembrie 2012 -   - foto RaoulSorban Ro

Comemorare Raoul Sorban - Eva si Cristina Sorban - 4 septembrie 2012 -   - foto RaoulSorban Ro

Comemorare Raoul Sorban 3 - 4 septembrie 2012 -   - foto RaoulSorban Ro

Comemorare Raoul Sorban 4 - 4 septembrie 2012 -   - foto RaoulSorban Ro

Comemorare Raoul Sorban 5 - 4 septembrie 2012 -   - foto RaoulSorban Ro

Comemorare Raoul Sorban 6 - 4 septembrie 2012 -   - foto RaoulSorban Ro

Comemorare Raoul Sorban 8 -  Bustul compozitorului Guilelm Şorban - 4 septembrie 2012  foto RaoulSorban Ro

Comemorare Raoul Sorban 9 -  Bustul compozitorului Guilelm Şorban - 4 septembrie 2012  foto RaoulSorban Ro

Comemorare Raoul Sorban 10 -  Bustul compozitorului Guilelm Şorban - 4 septembrie 2012  foto RaoulSorban Ro

Comemorare Raoul Sorban 7 - 4 septembrie 2012 -   - foto RaoulSorban Ro

Sursa: RaoulSorban.Ro

Cristina Sorban: Se implinesc o sută de ani de la nasterea lui Raoul Şorban

Mar 16, 2013   //   by sorban   //   Articole, In Memoriam Raoul Sorban  //  1 Comment

La mormantul lui Raoul Sorban - 100 de ani de la nastere - 3 septembrie 2012 - foto RaoulSorban Ro

Se împlinesc o sută de ani de la naşterea lui Raoul Şorban, un renascentist român al secolului douăzeci. S-a născut la Dej, la 4 septembrie 1912, într-o veche familie nobiliară română, atestată încă din secolul XIII. Tatăl său, compozitorul Guilelm Şorban, a fost primul prefect român al Dejului, un om implicat în viaţa comunităţii. Raoul Şorban a crescut într-un mediu cosmopolit, căruia astăzi i-am spune multicultural, a învăţat de mic maghiara şi germana.

A început să se formeze, ca intelectual român, în atmosfera efervescentă, dar şi plină de temeri, a recent înfăptuitei Românii Mari. Temerile erau legate de revizionismul Ungariei şi Germaniei, care se făcea deja simţit în Europa post-Trianon. A studiat, urmîndu-şi tatăl, muzica şi istoria artelor, în Austria, Germania şi în Italia. Întors în ţară în 1934, a studiat dreptul la Universitatea din Cluj. A pictat, avea un atelier, deschis tuturor celor ca el, cu preocupări artistice, a expus la diverse saloane, la Bucureşti, Cluj şi în alte oraşe transilvane. Avea o independenţă financiară, care îi permitea să privească ziua de mîine cu seninătate şi să-şi ajute prietenii aflaţi la nevoie, indiferent de etnia lor. De altminteri, din acei ani datează apropierea lui de ideile de stînga, mult mai pregnante în Transilvania urbană şi industrializată, decît în Vechiul Regat.

Confruntarea dură cu realităţile avea să vină după momentul Dictatului de la Viena, odată cu cedarea părţii de nord a Transilvaniei Ungariei revizioniste, cu sprijinul Germaniei fasciste. Atmosfera cosmopolită a Clujului s-a transformat într-una a discriminării etnice, iar a fi „valah” sau evreu te făcea automat fiinţă de rang inferior. Ca mulţii alţii, Raoul Şorban descoperea o lume a fanatismului etnic, a intoleranţei şi discriminării, o lume violentă, din care valorile atît de dragi lui erau alungate.

Deşi ar fi putut părăsi zona ocupată, Raoul Şorban a ales să rămînă la Cluj, să se implice şi să facă ceva pentru comunitate, pentru toţi cei care se aflau sub dominaţia hortystă. A înfiinţat „Editura Românească din Ardealul de Nord”, singura care a putut funcţiona în acea perioadă, a fost secretar de redacţie al jurnalului de limbă română „Tribuna Ardealului”, jurnal în care a publicat o serie de articole deranjante pentru ocupant. În 1942 a fost arestat şi trimis în închisoare de autorităţile maghiare, apoi trimis în detaşamentele de muncă forţată.

Valorile în care a crezut pînă în ultima sa clipă de viaţă l-au făcut să participe la ceea ce s-a numit „reţeaua omeniei”, o filieră formată în principal din români şi evrei, căreia i s-au alăturat, în anumite momente, şi membri ai armatei germane, reţea care a ajutat mii de evrei din Ungaria, din Polonia, din Germania şi din Transilvania de Nord să scape de persecuţiile germano-hortyste şi de deportare în lagărele de exterminare naziste. Pentru acţiunile sale de atunci a primit titlul de „Drept între Popoare”, acordat de statul evreu celor care, fără a fi evrei, au contribuit, din idealism, din umanism, la salvarea evreilor în timpul Holocaustului.

Experienţa personală din anii Dictatului de la Viena l-a făcut un virulent critic al naţionalismului, revizionismului şi şovinismului maghiar. S-a întors la Cluj cu noua administraţie română, iar între 1946 şi 1948 a condus Conservatorul de la Cluj, apoi, începînd cu 1948, Institutul de Artă de la Cluj, pînă în 1949. Deşi un om de stînga cu atitudini publice, Raoul Şorban va fi dat afară de la Institut, şi apoi, în 1952, arestat. Va rămîne în închisoare, fără proces, aproape patru ani.

A revenit, în timp, la viaţa academică. A fost profesor la Universitatea din Bucureşti şi apoi la Institutul de Artă „Nicolae Grigorescu”. A publicat monografii dedicate lui Vida Geza şi lui Theodor Pallady, lui Nicolae Tonitza, printre alţii.

Experienţa din anii ocupaţiei maghiare în Transilvania de Nord l-a marcat profund. N-a vorbit public despre asta pînă la mijlocul anilor 80, spre deosebire de alţi intelectuali români, din dorinţa de a nu deschide o uşă reafirmării iredentismului şi şovinismului maghiar. Mărturiile lui au fost publicate de prietenul său Adrian Riza – împreună cu care va patrona săptămînalul „Timpul. 7 zile în ţară şi în lume” după 1989 – în Almanahul „Luceafărul”. Criticul Mihai Ungheanu îşi aminteşte: „Declaraţiile lui Raoul Şorban erau o adevărată revelaţie, care modifica optica mohorîtă cu care erau pri-viţi – şi cu care se priveau – românii. Din suta de mii de exemplare ale unui asemenea Almanah, unul a ajuns la fostul rabin al Clujului, Moshe Carmilly-Weinberger, care s-a întors în România să-şi regăsească colaboratorul din vremuri de restrişte. A avut loc o întîlnire, au avut loc discuţii (am fost mar-tor la una din ele!). Acesta a fost începutul de drum prin care Raoul Şorban a ajuns „Drept între Popoare“ la Tel Aviv, unde a primit faimoasa diplomă şi a sădit un pom ca toţi cei laureaţi pentru că au salvat evrei, fără ca ei înşişi să fie evrei.”

Violenţele anti-româneşti din Transilvania, din zilele Revoluţiei, l-au făcut să scrie o carte avertisment, publicată în 1990, „Fantasma Imperiului Ungar şi Casa Europei”, urmată de „Chestiunea maghiară”. I s-a pus eticheta de naţionalist şi de anti-maghiar. Nimic mai fals! Iată ce spunea despre el Dorin Suciu: ”Era un împătimit al culturii ungare şi un fin cunoscător al literaturii de limbă maghiară. Avea cunoştinţe vaste şi profunde de istorie a Ungariei. Mi-a prezentat ceea ce el numea „drama Trianonului” cu reala compasiune pentru cei cărora guvernanţii de atunci ai Ungariei le-au indus o psihoză colectivă de frustrare care a grevat mai apoi şi mentalul colectiv al generaţiilor următoare. Era de părere că această dramă a fost potenţată de orbirea clasei politice ungare care, şovină şi obsedată de hegemonie, a refuzat să înţeleagă că Pacea din 1920, oricît de dureroasă pentru naţiunea ungară, era un act de dreptate făcut popoarelor majoritare şi oropsite ale monarhiei bicefale şi nu un accident funest. Şi felul în care, în anii care au urmat, printr-o propagandă insidioasă, în loc să fie lăsată să se vindece, rana Trianonului a fost re-infectată sistematic, iar aceeaşi propagandă a transformat iredentismul şi revizionismul într-o veritabilă religie de masă. Cu consecinţe tragice pentru cei care, nefiind maghiari au avut neşansa să se afle după Dictatul de la Viena în Transilvania de Nord… Îşi amintea cum, în mod paradoxal, această neşansă a fost pentru el benefică, pentru că l-a ajutat să dobîndească conştiinţa faptului ca era român. A fost necesară pentru aceasta o dublă trădare, cea a colegilor artişti şi cea a prietenilor din tinereţe, toţi maghiari ardeleni, fără excepţie”.

În toate bătăliile lui cu tot ceea ce este mai rău în relaţiile dintre etnii, Raoul Şorban a fost un umanist. A iubit oamenii, dincolo de orice socoteală cinică sau oportunistă. A crezut sincer că putem trăi împreună, români, maghiari, evrei, orice naţie, dar în adevăr şi în respect reciproc. Trecutul trebuie cunoscut nu pentru a fi răzbunat, ci pentru a nu mai fi repetat.

I-a plăcut viaţa, cu toate cele ale ei. Veritabil intelectual, care îşi merită locul în rîndul elitelor intelectuale româneşti, nu a fost un elitist. Şi asta pentru că vedea în elitism un soi de totalitarism, fapt care nu avea cum conveni democratului convins care era.

„Peste toate avatarurile unei biografii frămîntate, Raoul Şorban rămîne o mare conştiiţă, un reper de atitudine neabătută de pe drumul drept al închinării la un ideal. Un ideal de înalt umanism, cu rădăcini într-o neînfrîntă credinţă în poporul căruia îi aparţine, în destinul lui istoric şi în capacitatea lui de trăire înaltă, europeană”. Aceste cuvinte, scrise de bunul său prieten Adrian Riza, descriu cum nu se poate mai bine personalitatea lui Raoul Şorban, care, deşi a trăit într-un secol al extremelor, a fost un adversar neîmpăcat al extremismelor de orice fel şi un apărător al valorilor general umane.

Cristina ŞORBAN / Ziarul Faclia

Reprodus de RaoulSorban.Ro

Raoul Sorban: Schita autobiografica. Invazia de stafii.

Mar 16, 2013   //   by sorban   //   Articole, Opera lui Raoul Sorban  //  8 Comments

Troita la mormantul lui Raoul Sorban - foto RaoulSorban Ro

“Am fost arestat de patru ori. Am stat intemnitat peste 60 de luni. O precizare absolut necesara: n-am comis niciodata vreo fapta ce ar fi contravenit legilor penale ori civile.”

Poate e o lipsa de modestie sa te referi la propria ta viata fara ca evenimentele ei sa fi beneficiat de o notorietate motivata si durabila. Dar in cazul meu relatarea despre ceea ce a fost aceasta viata nu va pune la incercare propria-mi capacitate de a deveni aparatorul ei. Fiindca voi vorbi mai ales de imprejurari si oameni impliniti in autenticitatea unor intâmplari, realizari si fapte.

Mai exista o cauza care problematizeaza amintirile despre viata oricui: trecerea posibila si ispititoare – voluntara sau involuntara – de la relatarea veridica la pledoarie ori literatura. O trecere ce se profileaza uneori ademenitoare, cu tentatia de a te integra unui tablou bine inchegat ale carei goluri se pot umple cu ajutorul imaginatiei.

Motivarea relatarilor ce urmeaza se datoreaza, mai ales, imprejurarii ca in lumea amintirilor nu exista moarte. Cei ce au fost – ori astazi nu mai sunt cum erau ieri – continua sa fie prezenti in gândurile noastre, actionând cu noi, de parca ar mai fi vii, precum fusesera odinioara.

Când incerc sa-mi amintesc ma simt adeseori coplesit de framântarile si agitatia trecutului, cu o uluitoare varietate de personaje si intâmplari irepetabile, patrunse de credinta ca fericirea poate fi faurita de ratiunea, inima si vointa omului.

Ca sa relatezi fidel si convingator despre ele, indemnat de cele mai bune intentii, te poti oare emancipa din rutina de a privi deasupra lucrurilor? Sa forezi in tine fara crutare si teama, cu sentimentul lipsit de spaima propriei spaime? Or, dimpotriva, cu sentimentul tulburator al necunoasterii dependentei de propriul tau trecut?

Sunt, acestea, lucruri asupra carora trebuie sa meditam când ne cercetam pe noi insine, punându-ne la incercare continuu – si fara menajamente – memoria. Dar cu o conditie: ca memoria, la rândul ei, sa ne puna in miscare constiinta. O asemenea garantie ofera nu numai puncte de reper, ci si sens moral evocarilor, despartind ceea ce a fost visul despre viata, de viata reala ca atare, chiar si daca astazi n-ai mai adera la ea. O asemenea regula se aplica tuturor rememorarilor ce se vor adevarate.

M-am nascut la Dej in epoca Austro-Ungariei, la 4 septembrie 1912, in strada Bocskay, mai apoi Kogalniceanu, nr. 42. O casa solida, cu fatada inalta spre strada, având trei curti: una in fata, plina de flori si copaci, alta pentru legume si pomi fructiferi, iar a treia cu grajduri pentru cai, vaci, capre si galite. Caii erau pentru trasura, iar vacile si caprele dadeau laptele pentru necesitatile unei gospodarii in care forfoteau, pe lânga membrii familiei noastre, rude, prieteni si nu putini angajati cu indatorirea de a pastra ordinea, de a pregati mâncarea, sa inhame caii – pâna la aparitia automobilului in 1919 – pentru câte un drum mai scurt ori mai lung.

Multi ani orasul Dej a trait pentru mine identic in realitate si imaginatie, patruns de proza linistita a vietii cotidiene ce hranea o spiritualitate integratoare, rasfirata – prin asemanare si repetare – in biografii lipsite de excese.

Pe atunci viata la oras se deosebea mult mai putin de cea rurala decât in prezent. Pamântul cultivat al gradinilor, argintat de geruri, innegrit de ploi, colorat – mai ales primavara si toamna – de vegetatie, isi oferea podoabele simple, inviorând peisajul oraselului cu privelisti si miresme agrare. In jurul celor mai multe case se trudea cu mâinile pe sapa ori pe alte unelte.

In acea casa a noastra, demolata de câtiva ani din vointa unei administratii fara amintiri, pentru a face loc unor blocuri fara trecut, am cunoscut o multime de lume, compusa din prietenii tatalui meu. Cel mai bine imi amintesc de fratii Vaida-Voevod, Ioan si Alexandru, de Ion Scarlatescu, Popovici-Bayreuth, Egisto Tango, Theodor Mihali, George Dima, Emil Isac, Iuliu Maniu, Victor Bontescu, Weress József, Mihai Popovici, Kömives-Nagy Lajos, Tiberiu Brediceanu, Amalia si Leonida Domide, dr. Adolf Wasserstrom, Aca de Barbu, dr. Manó Weinberger, Nora Tessitori, Lucretia si Liviu Micsa… Obisnuitii casei apareau de obicei fara preaviz; unii dintre ei veniti de prin alte parti se instalau pentru a innopta, ori pentru a zabovi zile intregi in odai ce le devenisera familiare.

Erau ultimii ani ai primului razboi mondial si primii ani de existenta ai României Mari. Disparitia Austro-Ungariei – dupa cum aveam sa-mi dau seama ulterior – nu era sesizata si inteleasa in intreaga ei amploare, cu toate consecintele si evenimentele sale uluitoare, ce frapau prin efectele lor. In viata oamenilor aparuse o noua preocupare, datorita perspectivei – ori dorintei – de a acapara „puterea”, o ispita ametitoare care a divizat in partide politice unitatea traditionala a românilor din fostul imperiu austro-ungar, taind-o parca in bucati. Prieteni se transformau in dusmani; aparuse invidia – ca o primejdioasa forta invizibila.

La sat, profunda cotitura datorata reformei agrare rasturnase o milenara rânduiala taraneasca. Efectele acesteia, servind progresul, s-au repercutat asupra destinelor, care isi cautau un nou reazem pentru viitor. Lumea noua nu era usor de inteles din cauza complexitatii ei, iscata din mutatii complicate, intre ele schimbarea temeliilor vietii, pâna atunci predominant nationala. Pe când noul calendar avea sa se alcatuiasca mai ales dupa criterii sociale.

La prabusirea a trei mari imperii a aparut un nou flux al constiintei in Europa, intr-un context de fenomene derutante pentru cunoasterea „binelui” si a „raului”. Intr-un fel de noua geneza, lucrurile pareau a se invalmasi, a se ciocni, prevestind chinurile, dar si bucuriile nasterii unor noi asezari si sperantele dupa Unirea „tuturor” – de fapt a majoritatii – românilor, când oamenii aspirau, uneori delirant, la pace si liniste, la buna intelegere intre neamuri, o data cu modernizarea vietii.

Dupa infricosatul Apocalips al primului razboi mondial, tara unita si intregita s-a indreptat, in cautare de sine, spre marile rezerve autohtone ale spiritualitatii sale, spre propriile zacaminte care aveau sa regenereze arta, literatura si gândirea, in pofida incercarilor unor ideologii care, ca si atazi, ne invadau urmarindu-si interesele ce nu se potriveau – si nu se potrivesc – firii noastre.

Intr-adevar, in 1918 intreaga noastra natiune a aderat aproape instinctiv la o forma de viata si cultura care i-a exprimat mai limpede firea si aspiratoole interioare. In sfârsit, pentru majoritatea românolor – caci multe milioane de români ramasesera in afara granitelor tarii – se ivise prilejul istoric pentru a-si salva inclinarile, insusirile, posibilitatile, pentru a se implica in modernitate cu specificul nostru propriu. Se adevereau astfel cuvintele profetice ale lui Nicolae Balcescu, dupa care ,,pentru poporul român unitatea nationala este chezasia libertatii lui, este trupul lui trebuincios ca sufletul sa nu piara si sa amorteasca ci din contra sa poata creste si dezvolta.”

Conditiile unitatii noastre nationale nu au fost create din afara, nici nu se datorau unor „jocuri politice ale istoriei” – ele s-au iscat organic pe temeiul „visarii iubita a voievozilor nostri cei viteji, a tuturor barbatilor nostri cei mari, cari intrupara individualitatea si cugetarea poporului, spre a o manifesta lumii…” (Balcescu) – unind intr-o solidaritate ferma aspiratiile unor generatii succesive care aveau sa duca la implinirea gândului mereu treaz al luptatorilor si maselor din trecut, facând parte din traditiile si moravurile noastre, din modul nostru de a fi si a simti.

Infaptuirea Unirii celei Mari de la 1 Decembrie 1918 nu reprezenta altceva decât efectul energiilor care au zamislit si au pastrat un popor. A biruit reazamul pe trecut, viitorul hranit din traditie, dinamizarea latentelor virtualitatii autohtone, care numai ele pot deschide calea universalitatii. Marea Unire a mai reprezentat si o noua etapa in afirmarea si implinirea vietii românesti pe fundamentele darniciei climatului national, o primenire ce a contribuit la consolidarea echilibrului interior, la implinirea destinului propriu, pe care istoria avea sa le confirme ca o noua epoca in asezarea fireasca a societatii, ca o dovada ca o colectivitate nationala nu rezulta, nici nu se formeaza printr-o deductie apriorica.

Cei ce cauta sa nesocoteasca astazi, cu indiferenta si dispret, aceste principii, fiindca le considera depasite ori mucede, ori cei ce incearca sa sufoce insufletirea patriotica, ignora insasi temeliile României moderne, care s-a alcatuit din propria substanta in implinirea idealului sau.

Ceea ce se leaga in amintirea mea de acea perioada, extrem de complicata, se afla in legatura cu tatal meu, cu aprecierile sale privind noile imprejurari. Sfârsitul sau tragic, (a fost otravit de un adversar politic când avea abia 47 de ani) il si confirma, de altfel, in categoria acelor oameni care s-au manifestat critic fata de moravurile acelor timpuri.

Disparitia neasteptata, brutala si prematura a tatalui meu, compozitorul Guilelm Sorban, m-a facut sa meditez ani in sir asupra efemeritatii unor imprejurari, care desi nu puteau fi uitate, nu au fost inregistrate nicaieri.

Poate nici nu as fi amintit de aceasta intâmplare, foarte apasatoare pentru mine, daca ea n-ar fi declansat multiple procese sufletesti, care, de-a lungul timpului, la distante mai mari ori mai mici, au reaparut ulterior in dialogurile cu mine insumi, purtând amprenta unor manifestari comportamentale, deosebite de cele considerate, in general, ca obisnuite (ca sa nu spun conventionale).

Precedenta acestui episod dramatic m-a incitat sa ma preocup de clarificarea unor argumente in incercarea de a discerne si de a intelege deosebirea dintre „adevar” si „neadevar”. A trebuit sa admit ca judecata nu dispune neaparat de capacitatea de a deosebi cu siguranta datele adevarului de cele ale falsului si, ca atare, nici de a se pronunta fara ezitari asupra naturii acestora.

Dificultatile de a gasi raspuns la intrebarea cum a fost posibil ca o crima evidenta sa ramâna tainuita numai pentru ca in dosul ei se afla un individ ocrotit de structuri politice obscure, in complicitate cu puterea, in stare sa legitimeze faradelegea, datorita unor conjuncturi imorale – au intervenit tulburator in intreaga mea viata. Aceste dificultati au demonstrat nu numai ca falsul poate fi la fel de real ca si adevarul, dar ele au contribuit si la modelarea comportamentului meu in fata pericolelor si maltratarilor la care erau expusi, pâna la limita de naufragiu al umanului elementar, toti cei atacati de fortele primitive ale unor tiranii doctrinare. O atare despartire de luciditate, ca si de seductia pe care o putea exercita asupra unor colectivitati delirul, fascinatia si instinctul ce altereaza facultatile si prerogativele constiintei vigilente, ne-au expus unei coruptii marcate de semnele lasitatii. O lasitate ce insotea supusa, formele perverse si agresive ale regimurilor autoritare, cu decorul lor de stralucire inferioara.

Incepusem, asadar, de foarte tânar sa vad pâna si deposedarea omului de antica superioritate al carei beneficiar ideal s-a crezut a fi – un vechi si difuz ideal, insotit de amintiri nebuloase si de multe capcane intinse marii noastre increderi in utopii ce râvneau sa creeze lumi imaginare, adeseori cu pretul tolerantei, tranzactiilor, concesiilor, al capitularii ori chiar al terorii. De câte ori ne-am aflat sub dominatia fanteziilor inselatoare, a pornirilor fabulatorii, a revoltelor sterile ori exaltati de idealuri neadecvate unor realitati lamurite si intelese?

Problemele acelui ansamblu de viata trecuta se prezinta astazi pentru unii retrase in teorii, iar altora li se par simple vestigii ale unui cosmar. In timp ce pentru cei care au trait acele vremuri in stare de veghe, maltratarile, crimele, spaima si angoasa nu constituie numai niste vise urâte, nici simple argumente de a polemiza cu un trecut imemorial, lipsit de rigurozitatea cronologiei precise. Fiindca evenimentele s-au desfasurat intr-un anume loc si intr-o anume epoca. Iar cunoasterea adevaratei lor naturi face parte din experienta fundamentala a vietii contemporane, ce implica o alegere deliberata intre cel putin doua alternative. Una dintre optiuni, determinata de conceptia optantului, cea „buna”, era legata de speranta in valoarea de adevar a democratiei, capabila de crearea unor domenii deschise necesitatilor de baza ale existentei umane.

La intretaierea acelor alternative, destinul oamenilor a depins de directia in care erau angajati sa actioneze in circumstantele epocii, ca si de pozitia „ierarhica” in care au fost asezati de catre detinatorii puterii.

Am trait in Transilvania pâna in anul 1956, când imprejurarile m-au obligat si pe mine ca, impreuna cu numerosi alti tineri – si mai putin tineri – intelectuali români sa parasim Ardealul. Erau imprejurari care la prima vedere pareau a fi niste improvizatii de conjunctura, dar de fapt erau consecintele unor migaloase elaborari, puse la cale de confratii nostri maghiari, ce aveau sa lase, pâna in zilele de azi, urme adânci.

Asa cum am aratat in treacat, copilaria si adolescenta mi le-am petrecut la Dej, capitala judetului Somes. In acest judet 87% din locuitori erau români inca in vremea imperiului austro-ungar. Viata zilnica, alaturi si impreuna cu maghiarii si evreii – acestia din urma formând o treime din locuitorii orasului Dej, cca. 5.000 de suflete, – ca si cu sasii (azi disparuti) din acest oras situat pe malul Somesului, vorbind de când ma stiu limbile lor (chiar si idis), m-a sensibilizat fata de realitatile acelei lumi, pe care o simteam ca pe o alcatuire fireasca, armonioasa, prietenoasa; oameni, viata, obiceiuri, necazuri, drame, bucurii… Aceleasi in fond – indiferent de limba, religie, de obiceiuri sociale si familiale.

Lumea aceasta a ramas insa pierduta in trecut. Din cei 5.000 de evrei, câti erau inainte de Holocaust la Dej, au revenit, dupa deportarea lor, in 1944, de catre autoritatile Regatului Ungar, cca. 500. Azi in oras intâlnesti mai putin de 8-10 dintre ei, preocupati sa-si intretina templul, una din Sinagogile monumentale din tara. Populatia româneasca a judetului a fost la fel de grav lovita in anii ocupatiei ungare, dupa Diktatul de la Viena, pe de o parte datorita actiunii tolerate de contele Béla Bethlen, prefect al judetelor Somes si Bistrita-Nasaud, de a trimite tarani români in afara granitelor Ungariei, in anii 1942-1944, pe de alta datorita mobilizarii tinerilor români in unitatile care luptau pe frontul antisovietic.

Tradarea acelei convietuiri armonioase despre care vorbeam mai sus s-a petrecut in 1940. Termenii acestei tradari, datorita Diktatului de la Viena, au luat pâna la urma formele unei uri dementiale si la nivelul relatiilor particulare. Echilibrul a fost rasturnat de ideea orgolioasa a superioritatii poporului ungar.

Arestarile mele din iarna anilor 1942 si 1945, apoi aceea din 1952-1956, se inscriu in istoria evenimentelor petrecute in climatul creat de Diktatul de la Viena. Ciclul istoric al acelor evenimente, cu desfasurarile si consecintele lor in timp, ar trebui sa ramâna mereu in preocuparea acelora ce vor sa inteleaga si sa reconstituie intâmplarile traite atât de români, cât si de maghiari, de cei din România, ca si de cei din Ungaria, in epoca Diktatului de la Viena. Daca in practica o asemenea sarcina pare dificila, ea se datoreaza nu lipsurilor documentare, ci unor complicitati create de acei istorici care nu iubesc adevarul faptic al lucrurilor „asa dupa cum s-au petrecut ele”. O asemenea atitudine vizeaza mai ales orgoliul acelei istoriografii care a creat intentionat nu numai felurite confuzii, dar a si construit serioase obstacole in calea celor interesati sa cunoasca cronica mizeriilor, erorilor si chiar a crimelor din acea epoca, ca si pe cea a unor manifestari opuse, chiar fratesti.

Va fi nevoie de rabdare, de inlaturarea ori macar de diminuarea deformarilor si a tehnicilor pledoariilor retorice, ca si de inventarierea nepartinitoare – prima conditie a interpretarii libere – pentru a putea studia problemele aflate in depozitul a tot ce s-a intâmplat in epoca Diktatului de la Viena. Abia atunci vor fi intelese acele stari si situatii din perioada postbelica in fosta „Transilvanie de Nord” si in toata tara, care au inaugurat criterii speciale in aprecierea unor imprejurari actionând diferentiat asupra persoanelor – in contexte similare –, nu in functie de faptele, ci in strânsa legatura cu nationalitatea lor: altfel in cazul praxisului hungarismului horthyst al lui Károly Kós; altfel in aprecierea literaturii preocupata de identificarea „binelui” si a „raului” pe care o datoram lui Ion Agârbiceanu, altfel in fata meditatiilor ori confesiunilor lui Lucian Blaga, altfel in cântarirea vitalismului pragmatic pus in serviciul salvarii suprematiei Ungariei din actiunile contelui Miklós Bánffy; altfel, in sfârsit in cazul pictorului budapestan Aurél Bernáth, care a avut curajul insingurarii in cadrul vietii private, ca si vointa de a cunoaste arta – dar si capacitatea de a o trai – ca revolta morala in serviciul infaptuirii unei noi alcatuiri interumane. Modul lui de gândire avea un caracter aparte si se justifica, in fond, din mai multe puncte de vedere, dar mai ales prin cautarea unei iesiri dintr-un orizont confuz care cuprindea obiective ideologice ce i se pareau a fi formale si fictive. (De cum ne-am cunoscut, mi-am dat seama ca pentru Aurél Bernáth era straina problema proeminentei principiului utilitatii in relatiile umane. Om al „umanismului european”, el refuza modurile de a se supune si de a supune cu ajutorul ori prin mijlocirea unor formule politice, sociale, nationale etc. Artist inainte de toate, pictorul avea in schimb, intuitia starilor supra – si sub – rationale dispersate in incertitudini, straine de trufiile unor mituri ideologice mai ales a celor de nuanta romantica, ca cele rasiale, mistice sau nationale, de ex. Poate si din acest motiv, in lumea anilor 1940-1944, Aurél Bernáth mi s-a parut a fi un om sortit de a nu parasi caile spiritului, ba din contra: de a le urma, chiar cu riscul de a nu sti, de a nu afla, care ii va fi pâna la urma destinul).

Tot in legatura cu consecintele in timp ale Diktatului de la Viena se va clarifica, in dependenta cu atasarea la noi forte de „ordine comunista”, intrebarea pe care trebuie sa ne-o punem: de ce dintre cei „retinuti”, arestati, condamnati „administrativ” la noi, in România, respectiv in fosta „Transilvanie de Nord”, apoi deportati in lagare de munca fortata dupa anul 1948, de la 2 la 60 luni, cu perspectiva de prelungire, peste 95% erau români, intelectuali, tarani, muncitori?

Faptul ca aceste – ori asemenea – situatii n-au fost inca analizate si nici macar mentionate in cronica acelor vremuri, nu inseamna ca ele ar fi fost uitate, nici ca trebuie sa fie date uitarii. In ceea ce ma priveste, la multi ani distanta, intrezaresc in ele trasaturile unora dintre acele fenomene care, ulterior, in decursul mai multor decenii, s-au infiltrat in viata publica a tarii noastre.

Raoul Sorban

“Invazia de stafii. Însemnări şi mărturisiri despre o altă parte a vieţii” (631 p), Editura Meridiane, 2003

Intreaga Carte-Document poate fi citita aici:

Invazia de stafii

Raoul Sorban

Index

  1. Restrospective autobiografice
  2. Guilelm Sorban
  3. “Dreptate vrem si Dumnezeul dreptatii va fi cu noi”
  4. Cronica unor intamplari
  5. “Tribuna Ardealului” in lumina epocii
  6. Emil Hatieganu
  7. De ce dor amintirile?
  8. Pe drumul calvarului
  9. O misiune diplomatica secreta
  10. Strada dr. Hajnal Imre
  11. Bernath Aurel
  12. Ernest Fisher
  13. Marturiile doctorului Jeno Kiraly
  14. Vremuri cumplite in Ardeal
  15. Ora adevarului
  16. De ce istoria n-a fost inca scrisa
  17. Un infocat aparator al hungarismului
  18. Nici Dumnezeu nu poate anula lucruri ce s-au intamplat
  19. Despre numarul refugiatilor
  20. Sa ierti dar sa nu uiti?
  21. MINCIUNA ori TRADARE
  22. Exemple de urmat?!
  23. Procesul unei epoci
  24. Un episod din istoricul Academiei “G. Dima”
  25. Apostoli moderni
  26. Cine stie ce socoteala…
  27. Variante de justificare. Memorialul Gingold
  28. Lupta de clasa la Stoiana – ieri si azi
  29. Anexe

Sursa: Geocities

Via: RaoulSorban.Ro