• Subcribe to Our RSS Feed
Tagged with " Romania"

Diktatul de la Viena trăit de Raoul Șorban. Adevăruri ce trebuie știute. Constantin Mustață în dialog cu Prof univ. dr. Raoul Șorban

Sep 4, 2020   //   by RS   //   Articole, In Memoriam Raoul Sorban  //  No Comments

Raoul Sorban sub Diktatul de la VienaProf univ. dr. Raoul Șorban

Adevăruri ce trebuie știute

Raoul Șorban s-a născut la 4 septembrie 1912, la Dej. Tatăl, Guilelm Șorban, rudă cu Moise Nicoară și Gheorghe Pop de Băsești, studiază muzica la Blaj, cu Iacob Mureșianu, pianul la Conservatorul din Viena și dreptul la Cluj și Viena, fiind autorul cântecelor “Mai am un singur dor” (1896), “Pe lângă plopii fără soț” (1897), “Pe umeri pletele-i curg râu” (1897), Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie (1921), și ale altora, pe versurile lui Eminescu, Bolintineanu, Alecsandri, Coșbuc, Șt. O. Iosif, Goga, Emil Isac și alții.

Preluând un impresionant testament de la părintele său, Raoul Șorban și-a început studiile liceale la Blaj (1923-1927), continuându-le apoi la Cluj, unde și-a dezvoltat în paralel și studiile de vioară cu Jean Bobescu la Conservatorul “Gheorghe Dima” și la cel maghiar, cu Paula Kouba-Stránszky, până în anul 1930. A studiat apoi vioara la Conservatorul “Giuseppe Verdi” din Milano și Istoria Artei la Milano, Graz și Cluj. Studii de Drept și Filosofie la Cluj. A început pictura la Cluj, cu Catul Bogdan, continuând-o la Academia “Brera” din Milano și sub îndrumarea lui Oskar Kokoschka, Sándor Szolnay și Alexandru Ziffer în atelierele acestora din Viena, Cluj și Baia Mare. A organizat primele expoziții împreună cu sculptorul danez Peer Merlee: Cluj (1935, 1939), Botoșani (1936), București și Baia Mare (1938).

***

Al doilea Diktat de la Viena i-a adus, ca tuturor românilor transilvăneni, suferințe grave. A fost prigonit, terorizat, maltratat și arestat, alături de alți tineri români, evrei, ruteni și cehi și închis într-unul din detașamentele morții, datorită fermei sale atitudini antifasciste și a cutezanței de a apăra cauza românilor ajunși sub ocupația statului ungar. A fost secretar de redacție al unicului ziar românesc din Ungaria anilor 1940-1944, “Tribuna Ardealului”, al cărui director a fost prof. dr. Emil Hațieganu. A organizat viața artistică a românilor transilvăneni și a condus Editura Românească din Ardealul de Nord (E.R.A.N.), de el înființată. În timpul Holocaustului a participat, alături de Prim-Rabinul dr. Moshe Carmilly-Weinberger și alți patrioți români și evrei, la o amplă acțiune, în urma căreia au fost trecuți clandestin din Ungaria în România mii de evrei, a căror viață a fost astfel salvată.

După Eliberare, a funcționat o vreme la Ministerul de Externe, fiind apoi activist sindical, profesor universitar, decan, director al Conservatorului și rector al Institutului de Arte din Cluj, înființat sub conducerea sa, în urma Reformei Învățământului din 1948. Între anii 1966-1978 a fost profesor de Istoria Artei la Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” și la Universitatea din București, deținând funcția de șef de catedră. În prezent, ca profesor consultant, conduce doctorate în Istoria Artei la Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității bucureștene.

Institutul comemorativ al Martirilor și Eroilor Holocaustului “Yad Vashem” din Ierusalim, i-a acordat titlul “Justes des Nation” (Drept între popoare).

A colaborat cu studii, articole și criptică de artă, la aproape toate publicațiile din România. A susținut conferințe pe probleme ale Istoriei Artei în țară și străinătate (Milano, Viena, Veneția, Budapesta, Varșovia, Paris, Amsterdam, Ierusalim, München, Köln, Madrid ș.a.). Dintre cărțile publicate enumerăm: G.A. Beltrafiio (Milano 1934); Pictorul Mihai Șerban (Cluj, 1943); Tonitza – Scrieri despre artă (cu o prefață de Tudor Arghezi, București, 1962); Istoria învățământului artistic din România (București, 1964); C. Baraschi (Ed. Meridiane, 1965); Th. Pallady; Aurel Ciupe; Aurel Popp (1968); Bömches (1974); Vida (1982); Ter Berch (1985); O viață de artist între München și Maramureș (1986); Szervátiusz, Aurel Popp (Ed. Corvina, Budapesta).

***

Unirea i-a lăsat pe oameni să-și folosească numele, iar neamurile limbile moștenite • Lecție românească: țăranilor fără pământ, indiferent de limba pe care o vorbeau, li s-a dat pământ! • La ora Diktatului, pe teritoriul românesc dăruit de Hitler lui Horthy, locuiau peste 1.700.000 de români, aproape 900 de mii de maghiari și secui, 220 de mii de evrei și în jur de 40 de mii de sași • Rețineți zguduitoarea dramă românească din anii terorii horthyste: peste o jumătate de milion de români expulzați sau obligați să se refugieze, peste 150 de mii căzuți pe front, ca soldați ai armatei regale ungare, peste 100 de mii trimiși la muncă forțată! • Alarmă la sfârșit de mileniu: Fidelii colaboratori ai lui Horthy și Pál Teleki, au reînceput agitația revizionistă din chiar Academia de științe a Ungariei • Să nu se uite: crimele din nord-estul Transilvaniei n-au fost comise de …”bande horthyste-fasciste”! Le-au comis deliberat instituțiile de stat ale Regatului ungar • Contele Teleki s-a sinucis prea târziu! Trebuia s-o facă înainte de a da ordin să fie săvârșite masacrele de la Ip, Treznea și din tot teritoriul vremelnic cotropit… • Nedrept uitatul Emil Hațieganu… • Vremuri dramatice: cu rabinul Moshe Carmilly-Weinberger în acțiunea de salvare a evreilor din Ungaria. Aproximativ 4000 după surse evreiești! • …Și Legația României de la Budapesta continua să elibereze pașapoarte pentru evrei! • Când vaporașul “Kazbek” pleca din portul Constanța spre Palestina… • De la Kos Károly, la omenia unui șvab maghiarizat • Guilelm Șerban și cântecele sale… • Stupefacție în gara Clujului: regele Mihai I refuză să coboare din trenul regal! Era 13 martie 1945… • La Nyir-Adony, căutând strămoșii… • Am pictat un tablou unic, cu Stalin, nu l-am semnat, dar am încasat 20.000 de lei!

***

…S-a trezit într-o casă în care pianul ținea locul altarului, iar muzica era lumea de suflet a tatălui său, compozitorul Guilelm Șorban. O casă prin care se perindaseră mai toți bărbații de frunte ai Transilvaniei. Și Gheorghe Pop de Băsești și George Coșbuc, și Teodor Mihali, memorandistul, și Amos Frâncu, și Al. Vaida-Voievod. Dar cine n-a trecut prin “Casa Șorban” din Dej?! Fie și numai pentru a asculta într-o seară de vis românesc cântecele lui Guilelm Șorban, fie să vibreze ascultând versurile lui Eminescu sau ale lui Coșbuc sau ale lui Alecsandri!

ține și azi minte totul Raoul Șorban. Imagini romantice. Pline de frumusețe și încărcate de zbucium: și freamătul acela nemaicunoscut al plecării dejenilor spre Alba Iulia, și clipele revenirii după votarea Unirii, și emoționanta zi a instalării la Dej a primei administrații românești, când el, copilul ce era, devenise… feciorul primului subprefect român ale nou-instalatei administrații românești a Județului Someș! Iar peste ani, atunci când deasupra Transilvaniei apăruseră norii negri ai Diktatului, a revenit la Cluj. I s-a părut normal. Era țara lui, crescuse într-o familie, în care se vorbeau curent cele trei limbi ale Transilvaniei, avea prieteni de toate naționalitățile și spera ca reînseninarea să vină cât mai repede.

Vai, dar cât zbucium! Trecuse prin marile școli de pictură ale Europei și venise vremea să organizeze o expoziție. Una care să “adune” lucrările celor câțiva artiști plastici români care rămăseseră la Cluj. Prea mare era însă cutezanța lui Raoul Șorban! Reacția ocupanților avea să fie una rapidă și dură. I-au mai rămas doar câteva zile de libertate, răstimp în care “planul” a intrat în acțiune: Raoul Șorban a fost trimis la Miskolczol, în detașamentul special nr. 7. Un detașament al morții, destinat să demineze zonele frontului. Un detașament “croit” și pentru el, dar și pentru alții ca el, deveniți incomozi pentru administrația lui Horthy. De-acolo nu sau mai întors decât trei evrei din două sute. Și s-au mai întors și câțiva români. Cum s-a întors el, Raoul Sorban? A fost la mijloc hazardul. Și poate încă ceva: protestele lumii civilizate. Dar “golgota” abia începea!

Venea de peste ani Raoul Șorban și purta vii în suflet lecțiile Unirii Transilvaniei cu țara: să fie lăsat oamenilor dreptul de a-și folosi numele, iar neamurilor limbile moștenite! Și încă o lecție românească, tulburător de omenească: țăranilor fără pământ, indiferent de limba pe care o vorbeau, atunci, după Unire, li s-a dat pământ! Și mai păstra în suflet poate cea mai dramatică și inumană expresie a faptelor ce-au tulburat viața românilor transilvăneni, cutremurător sintetizată de baronul Dezsö Bánffy, președintele Consiliului de Miniștri din Ungaria între anii 1895 și 1899: “Politica mea șovină este o năzuință irezistibilă către un scop determinat și către atingerea lui cu orice preț. Acest scop este crearea unui stat unguresc unitar cu o singură limbă!”

Omenie? Termen necunoscut! Elementară lipsă de respect. Egoism feroce. Totală lipsă de realism. “Strâmbătăți” îndreptate de Unire, cu lecțiile ei de cinste și omenie românească…

Dar a venit Diktatul! Și a adus cu el din nou tot ce se uitase vreme de 22 de ani în Transilvania: coșmarul asimilării agresive (citiți “maghiarizării”!), vremea unor cumplite drame umane, duse până la suprimarea fizică, șovinismul, antiromânismul, antievreismul. A adus fapte demențiale care au depășit prin sadism și cruzime orice închipuire! Mai sunt martori oculari și la Ip, și la Treznea, și la Ciumărna, și la Someșeni, prin toată Transilvania, transformată în acei ani într-un imens cimitir. Un cimitir în care până și numele oamenilor uciși a fost maghiarizat. Parcurgeți filele registrului morților de la Ip și Treznea și veți înțelege ce înseamnă “maghiarizare post-mortem”! Ici-colo, au apărut însă și insule ale omeniei pe care Raoul Șorban și le amintește cu respect.

La 75 de ani, istoricul de artă Raoul Sorban trăiește o a doua tinerețe. Scrie cărți. Străbate Europa și spulberă teorii încolțite pe-aiurea cu scopuri precis dirijate. Este implicat în viața științifică a țării și a Europei de mai bine de o jumătate de veac, ducând mai departe testamentul lăsat de părintele său. O jumătate de veac trăită în miezul unor evenimente care trebuie cunoscute așa cum au fost ele. Fără prejudecăți…

***

Cînd se punea la cale “Diktatul”…

Cum arăta tabloul Transilvaniei, stimate Raoul Șorban, atunci, la ora Diktatului de la Viena?

– Eu am copilărit și am trăit la Dej, oraș situat într-un județ în care 87% dintre locuitori erau români încă din vremea imperiului austro-ungar. Viața zilnică – alături și împreună cu maghiarii, evreii (care numărau vreo 5000 de suflete) și cu sașii din acest oraș, o simțeam ca pe o alcătuire firească, armonioasă, prietenoasă. Dar atunci, în ‘40, toamna, lumea aceasta din sufletul meu a rămas pierdută în trecut. Și, ca să fiu înțeles, voi readuce în memorie câteva fapte zguduitoare ce s-au petrecut atunci. Voi începe cu soarta celor 5000 de evrei din Dej, câți erau înainte de Holocaust. Știți câți au mai revenit după deportarea lor în lagărele morții de către Regatul Ungariei? Nici 500! Iar dintre aceștia abia mai întâlnești azi vreo 25, preocupați să-și îngrijească Templul, una dintre monumentalele sinagogi din România. O soartă la fel de dramatică a avut-o și populația românească din județ, datorată, pe de o parte trimiterii pe front, în armata Regatului Ungar, iar pe de alta, dislocării la munci agricole în Germania, în anii 1942-1944. Rezultatul acestor “acțiuni”? Beneficiind și de “inițiativele” speciale ale prefectului județului Someș, contele Béla Bethlen, care a trăit până aproape de zilele noastre, la Cluj, în general, din șapte tineri români s-a întors doar unul!

Trădarea acelei frumoase și omenești conviețuiri s-a petrecut atunci, în 1940, luând formele unei uri demențiale și la nivelul relațiilor particulare. Echilibrul a fost răsturnat de ideea orgolioasă a supremației naționalității maghiare. Iar în ce privește “tabloul” demografic la ora diktatului, el provoacă uimire și revoltă față de crasa necinste a “arbitrilor”: în zona făcută cadou Ungariei de către Hitler, locuiau peste 1.700.000 români, aproape 900 de mii de maghiari și secui, peste 220 de mii de evrei și cam 40 de mii de sași…

“Diktat”! Îl scriu cu “K” pentru repulsia ce mi-o provoacă. Recent, într-o comună bihoreană, Homorog, la nici zece kilometri de Salonta, am întâlnit un octogenar, pe Teodor Stana, zis Delea Lupului. Atunci, la ora Diktatului, când armata română era pe poziții de-a lungul frontierei de vest, gata s-o apere cu prețul vieții, era militar și se afla cu unitatea într-o pădure aproape de graniță, în zona Lazului. Aștepta doar ordinul de luptă pentru apărarea pământului strămoșesc. A venit însă altul… Când s-a primit ordin de retragere fără luptă, a plâns. Și el și toți ceilalți camarazi. S-au simțit lași, dar și trădați. O zi întreagă au rămas pe poziții, în speranța că totuși ordinul se va revoca. Iluzie… Homorogul lui a rămas în România, sat de graniță, dar asta nu i-a “îndulcit” cu nimic durerea. L-a durut sufletul de tot ce se petrecea dincolo de frontiera “trasă” de Hitler la Berlin. Și nu uitase nici un amănunt al dramelor produse de inumanele expulzări, de tîlhăreștile jafuri săvârșite mai la tot pasul, de cumplita durere ce s-a abătut peste seninul transilvan. Nimic n-a uitat Teodor Stana din toate câte a trăit atunci!

Întâlnirea cu omul acesta m-a impresionat. V-am amintit-o cu gândul să vă întreb cum se “vedeau” din Cluj “evenimentele” acestea aduse de Diktat, pe care dumneavoastră le-ați trăit chiar în inima Clujului cotropit!?

– Cum se “vedeau”? Să știți că ele au fost săvârșite anume ca să fie cunoscute! Gândiți-vă la “logica” ocupanților: ca să stăpânești o populație de două ori mai numeroasă, trebuie necondiționat să recurgi la forță! Să intimidezi, să ameninți și să săvârșești crime, să devii terorist! Și, hai s-o spunem fără ocol: toți cei care am fost martorii evenimentelor din nord-estul Transilvaniei, știm bine și cine a săvârșit crimele: organele și instituțiile oficiale ale statului ungar! Contele Teleki, primul ministru al guvernului regal ungar, a vorbit despre crime chiar în Parlamentul de la Budapesta. A scris și în presă, dar a mințit, pretextând că la Ip și Treznea armata regală maghiară ar fi fost atacată cu mitralierele de populația locală! “Acoperiri” inventate! Adevărul e unul singur: nimic n-a fost întâmplător. Era vremea când se căutau mijloace și metode de “purificare” a Ungariei, ca ungurii să devină majoritari în noile frontiere. “Metode” mai vechi sau mai noi, dar mereu “actualizate”! Înainte de Unire, sute de mii de țărani români ardeleni, constrânși prin mijloace economice, au fost siliți să emigreze în America. Peste patru decenii au urmat masacre, expulzări, deportări, schingiuiri. După nici trei săptămâni de ocupație, au fost uciși 919 români și câțiva evrei. Dar cine a putut număra toate cadavrele găsite zilnic? Și încă un amănunt: în aceeași primă perioadă, în împrejurări inumane, din ordinul guvernului de la Budapesta, au fost expulzați 90 de mii de țărani români, unii cu “procedură oficială”, alții bătuți și fugăriți de jandarmi, soldați și polițiști. Răstimp în care pe teritoriul cotropit nu au mai rămas nici zece la sută din intelectualii români.

Și sunt doar câteva dintre faptele ce-au clădit “Golgota” Transilvaniei! Ce au “schimbat” ele în tabloul demografic despre care aminteați?

– Voi apela tot la cifre. În toamna anului 1944, numărul românilor a scăzut sub un milion! Deci, cu peste șapte sute de mii… Cum? Iată: cam o jumătate de milion au fost expulzați ori s-au refugiat în România, evident din cauza administrației ungaro-horthyste. Peste 150.000 au căzut pe front ca soldați ai armatei regale ungare. În jur de o sută de mii erau fie mobilizați în campaniile de muncă forțată răspândite din Ungaria până spre Rin, fie trimiși în Germania, ca brațe de muncă în fabrici de armament, sau în agricultură. Dintre aceștia au revenit la casele lor mai puțin de 15.000 de oameni. Mai mult de 85 de mii au murit. Adică tot atâtea familii de români îndoliate! La fel de dramatică a fost și viața evreilor, practic la patru ani după diktat, în toamna anului 1944, nu mai exista nici unul dintre cei 220 de mii de evrei. Până și locuințele, cu tot ce au avut, au intrat în posesia unor cetățeni unguri, în vreme ce dintre evreii deportați în lagărele de exterminare nu au mai rămas în viață nici zece la sută! Au supraviețuit Holocaustului cei care au reușit să treacă în România, cei – puțini la număr! – care se aflau în detașamentele de muncă forțată și unii dintre cei ce au supraviețuit în lagărele morții. Răstimp în care, rețineți!, numărul ungurilor a depășit cifra de un milion. Cum? Evident, prin colonizări și prin transfere de populație, grație programului oficialităților de înlocuire a “naționalităților” prin unguri. Adică, mai clar, prin eliminarea nemaghiarilor!

În judecarea acestor “metode” ne vine în ajutor și recenta reapariție a cărții “Formarea statelor naționale și problema naționalităților”, scrisă de Oszkár Jászi…

– Da, cartea lui Jászi, reeditată la Budapesta, ne reamintește că în anul 1720 ungurii formau 45% din totalul populației Ungariei, în 1787 abia 29%(!), iar în anul 1900 ei au fost pentru prima oară majoritari în propria lor țară: 51,4%! Și încă o precizare cu semnificații interesante: între anii 1787 și 1900, în Ungaria au fost asimilați, adică transformați în unguri, cam 2.800.000 de nemaghiari…

… Aproape trei milioane de vise zdrobite pentru orgoliul acelui 1,4% peste jumătatea populației din Ungaria! Îmi revin mereu în minte, obsedant, cifrele profesorului Jászi și sunt mereu gata să le acuz pentru neputința lor de a reda, cât de cât, durerea celor aproape trei milioane de nemaghiari forțați prin toate mijloacele imaginate să devină unguri!

– Eu mă apropii acum spre al optălea deceniu de viață și sunt fericit că primele imagini pe care le deslușesc cu claritate din carul bătrân al amintirilor sunt cele din anii Unirii și din cei ce-au urmat. țin minte și azi bucuria oamenilor care au primit pământ imediat după Unire. Tata fusese numit subprefect, prefectul județului Someș fiind memorandistul Teodor Mihali. S-a dat atunci pământ tuturor, n-a contat limba ce-o vorbeau! Dar bucuria țăranilor români și unguri avea să se spulbere în anii de tristă amintire ai Diktatului. I-am privit neputincios și le-am înțeles drama ce-o trăiau: li s-a smuls pământul ce-l primiseră atunci, după Unire, și prin glasul părintelui meu. Așa a hotărât Parlamentul de la Budapesta. Dar cât fast și câtă amploare s-a dat “evenimentului”! Iată ce consemna ziarul “Ellenzék”, din 15 noiembrie 1941, la rubrica “Cronică parlamentară”: “În Cameră, deputatul Mikó Imre stăruie pentru anularea reformei agrare înfăptuite de români în anii 1918-1922”. Ceva mai devreme, la 23 august 1941, tot Mikó Imre își exprima și opinia despre politica Regatului ungar față de naționalități: “…Politica Sfântului Rege Ștefan, edificatorul țării, față de naționalități, nu viza supraviețuirea veneticilor, ca niște corpuri străine de țară. Dimpotrivă: el pornise de la ideea că străinii să fie subjugați în interesul ungurimii”.

Peste exact trei ani, la 23 August 1944, tot în ziarul clujean “Ellenzék”, deputatul Mikó Imre făcea încă o dată dovada încrederii sale în succesul militar al Reich-ului. Iată un fragment publicat în chiar ziua când România pășea pe o nouă cale a existenței sale: “În procesul ce se află în curs de desfășurare pentru stăpânirea Transilvaniei, deocamdată a fost pronunțată o sentință parțială. Acum însă noi ne apropiem, din ce în ce mai mult, spre acea Ultimă Judecată, la care totul se mai poate câștiga, ori totul se poate pierde. Din acest motiv nimeni să nu se mire dacă pe noi nu ne interesează ce face celălalt partid (N.B. Mikó făcea parte din partidul guvernamental), ci ne interesează, în primul rând, ce anume pune la cale cealaltă naționalitate (adică românii n.n.). Să nu se uite vreodată – scria Mikó profetic – că servind cauza Transilvaniei, noi servim cauza Universală și Eternă a Ungariei”.

– …Și cine era, de fapt, acest deputat-profet?

– Mă ajută să răspund revista “Elet és Irodalom” din Budapesta, care a publicat la 16 iulie 1983 o amplă evocare a lui Mikó, prilejuită de apariția la București a volumului său “Variațiuni pe o temă”, prefațat de Gál Ernö. Evocarea poartă și un titlu semnificativ: “În serviciul drepturilor naționalităților”. Mai e apoi cartea “Treabă bărbătească” (Férfimunka) publicată de compatriotul nostru Balogh Edgár, la București, în care se vorbește în repetate rânduri și despre o “mișcare de rezistență” (Ellenállási mozgalom), ce ar fi acționat în teritoriul transilvan, ocupat prin Diktatul de la Viena. Concluzia? Cum că nici mai mult, nici mai puțin: Mikó e un fel de erou!, care, în calitatea sa de coîndrumător ideologic al Partidului Maghiar Ardelean (în Transilvania de Nord) între anii 1941-1944, “a reprezentat o politică trează, realistă, a recunoscut din timp consecințele nefaste ale războiului și, cu convingere sinceră, a dat glas ideii de înțelegere maghiaro-română (…), fiind în consens cu faptul că, din război, ungurimea poate ieși numai printr-o desfășurare democratică”.

… Vai, ce minciuni grosolane s-au putut publica în “Ellenzék”! Imaginea de acolo e cu totul alta. Opusă celei din “Treabă bărbătească”!

– E cea adevărată! Și, din nefericire, “moștenirea” lui Mikó a devenit un mesaj preluat cu stimă și considerație. Ba chiar, de la Budapesta, prin revista “Elet és Irodalom”, Béla Pogonáts adresează până și un reproș forurilor politice din România: “Este trist că în viața publică maghiară (din România – n.n.), ce prindea formă după Eliberare, (Mikó – n.n.) nu a primit nici un rol și au trebuit să treacă peste două decenii până ce el a putut să reapară ca scriitor și publicist”. El, care, în calitatea sa de coîndrumător ideologic al Partidului Maghiar Ardelean, a participat direct la elaborarea “Programului pentru rezolvarea definitivă a problemei evreiești” (Vezi ziarul “Keleti Ujság”, Cluj, 28 aprilie 1942).

Știți ce-mi pare straniu în această tristă poveste adevărată? Naivitatea de a crede că prin diverse scamatorii poți ascunde sau folosi după bunul plac și interes, adevărurile!…

– Iată, se vorbește “în numele adevărului” (!?) despre moștenirea democratică a lui Mikó! Ca și despre a lui Daday, a lui Kós, a lui Antal și a multora de asemănarea lor, care au contribuit la transformarea vieții într-un calvar, la instaurarea inegalităților naționale, sociale, culturale, a fricii, a panicii, a crimelor. Pe scena acestui calvar se află câteva sute de mii de oameni transilvăneni – români, evrei, ruteni – asasinați.

Pictorul Raoul Șorban cum a “înotat” prin aceste valuri?

– N-aveam încă 30 de ani dar viața îmi oferise suficiente șanse. Mi-era sufletul încărcat și aveam datoria morală să duc mai departe gândurile împlinite și neîmplinite ale generației părintelui meu. Apoi, colindasem Europa și înțelesesem unele din marile frământări ale ei. Cu doi ani înainte de Diktat, am deținut funcția de director al Cabinetului Rezidentului Regal din Cluj, care administra 7 din cele 11 județe cedate Ungariei prin “Târgul” de la Viena. Datorită acestei funcții, cercul cunoștințelor mele s-a lărgit considerabil, iar o dată cu el, normal, și implicarea mea în viața socială. Evident, în noile condiții bucuria picturii căpăta și alte valențe…

E adevărat că biografia dumneavoastră are, totuși, la începuturi, muzica?

– Așa este. Mai întâi am urmat școala confesională greco-catolică din Dej, pe care am început-o în vremea Austro-Ungariei, apoi, după patru clase gimnaziale urmate la Blaj, la îndemnul profesorilor mei de muzică Heinz Heltmann și Celestin Cherebețiu, m-am transferat la Cluj, la Liceul “George Barițiu”, pentru a-mi putea dezvolta în paralel și studiile de vioară la Conservatorul de muzică “George Dima”, cu Jean Bobescu și la cel maghiar cu Paula Kouba-Stránszky. Greu de explicat, dar la 20-21 de ani m-am despărțit definitiv de muzică, cu toate că a fost până atunci cea mai mare sărbătoare a vieții mele. Și mai trecusem și prin una din renumitele școli muzicale ale Europei, în Italia, la Conservatorul “Giuseppe Verdi” din Milano! Despărțirea a provocat-o o criză sufletească destul de gravă, în 1932, la Milano, unde eram al doilea violonist al unui cvartet, de altfel celebru, în care cânta la violoncel Enrico Mainardi, care mai trăiește și azi, în miezul anului 1987, când purtăm această discuție. Vrând de fapt să mă păstreze în această formație, profesorul meu mi-a inoculat vicleana idee că, deși sunt foarte muzical și dispun de un real talent, totuși, n-o să pot aborda marele repertoriu, deoarece am ajuns prea târziu la posibilitatea de a-mi însuși tehnica înaltă a instrumentului. Dar, gândiți-vă: aveam vreo douăzeci de ani și eram deja absolvent al Conservatorului din Cluj! În fine, eu l-am crezut, dar reacția mea a fost una neprevăzută de profesor: am părăsit și cvartetul și vioara! Surprins, maestrul meu a venit să-mi destăinuie proiectele sale, spunându-mi că vrea cu orice preț să mă păstreze. Era prea târziu…

A venit însă pictura. Cum ați ajuns la ea?

– Prin intermediul celebrului arhitect Gino Ponti, care era un mare sprijinitor al meu. Știindu-mi zbuciumul sufletesc, m-a sfătuit să nu mă despart totuși de artă și să urmez arhitectura. I-am primit bucuros sfatul, m-am înscris la “Arhitectură”, dar, cu totul neașteptat chiar și pentru mine, peste o lună de zile m-am trezit la Academia “Brera” din Milano, pe care am urmat-o doi ani de zile. Mărturisesc însă că nu mi-a plăcut instrucția de aici, motiv pentru care am luat drumul Austriei…

…Unde v-a așteptat o altă mare șansă. Norocul de a fi elev al unui mare pictor: Oskar Kokoschka!

– Am lucrat în atelierul său din Viena și am trăit și bucuria de a fi fost apreciat. Kokoschka s-a născut în anul 1886 și a murit nu de mult, la 94 de ani. El n-a fost numai pictor. A fost și grafician și poet și dramaturg, numărându-se printre cei mai ingenioși ilustratori ai operei lui Kafka.

Bănuiesc că momentul primei expoziții nu se uită niciodată!

– Așa este. A fost o mare șansă, care mi-a dat dreptul să visez o carieră interesantă. Prima mea expoziție a fost în țară, în anul 1935, la Cluj…

Unde vă propun să ne întoarcem la “valurile” din vremea “Diktatului”, când, din câte se știe, pictorul Raoul Șorban a fost sufletul grupului de artiști români ce-au cutezat să rămână în teritoriul cedat…

– Chiar din primele zile ale Diktatului în sufletul nostru a rămas doar amintirea trecutului comun și a prieteniilor ce păreau trainic înfiripate și netulburate de gânduri meschine ce-aveau, tot mai insistent, să ne tortureze întreaga existență. Marea ruptură s-a produs însă în anul 1941, atunci când sub conducerea arhitectului Károly Kós a fost reactivată, sub o nouă formă, “Breasla Miklós Barabás”, devenită singura asociația a (tuturor!?) artiștilor plastici din teritoriul vremelnic cotropit. Această “asociație” era investită cu atribuții de a organiza, coordona, promova și reprezenta în exclusivitate activitatea (tuturor!?) artiștilor plastici. Firește, artiștii români și evrei, printre care se aflau creatori de mare valoare și prestigiu ca Aurel Popp, Alexandru Ziffer, Eugen Pascu, Ernö Tibor, au cerut și ei să fie primiți în “breaslă”. Președintele Kós a declarat celor doi delegați ai artiștilor “minoritari”, unul fiind Emil Cornea, celălalt eu, că “nici un valah și nici un jidan nu va fi primit în asociație”! Dar Kós nu s-a oprit aici. A exoperat și o decizie administrativă, conform căreia artiștilor români și evrei nu li se putea închiria nici un spațiu pentru organizarea unor expoziții. Nici măcar una dintre sutele de prăvălii ale românilor expulzați, rămase goale după Diktat!

…Și totuși, s-a organizat până la urmă o expoziție!

– Nu una, ci două! Dar cu ce preț?… Înainte de a vă povesti trebuie să precizez încă ceva, foarte semnificativ, spre cinstea celor ce au știut să-și păstreze demnitatea chiar și atunci: după alte cereri ale noastre de primire în “asociație” și după alte refuzuri ale conducerii, care și-a însușit punctul de vedere al lui Kós, regretatul grafician clujean Gy. Szabó Béla, în semn de protest, și-a dat demisia din funcția de vicepreședinte, iar peste un an, tot în semn de protest, îl va urma și profesorul Zoltán Felvinczi Takáts, istoric de artă la Universitatea din Cluj, care a refuzat să mai îndeplinească funcția sa de președinte (permanent) al juriului. De altfel, gândurile lui Kós n-au fost doar tăinuite. La aniversarea unui an de la ocuparea nordului Transilvaniei, cu verva-i cunoscută, scria în ziarul “Ellenzék”, din 11 septembrie 1941: “…Și am văzut pe acei ultimi soldați români… Împreună cu ei, s-a cărăbănit din Cluj stăpânirea românească; și după ei nu au mai rămas decât câteva biserici românești – noi și pustii. Nimic altceva. Apoi, deodată sosiră cei pe care îi așteptam – pe care îi așteptam eu, îi aștepta orașul și Transilvania întreagă. Mă aflam și eu pe străzi, unul din cei o sută de mii de oameni, de frați unguri. Și am urlat împreună cu ei. Și din ochii mei curgeau șiroaie de lacrimi, ca și din ochii celor o sută de mii de frați… În schimbul acestei victorii nu am dat altceva decât cei 22 de ani!”.

– Totuși, prea multă rea-credință în acest Kós, altfel un artist cu destul har!

Înțelegeți de ce a fost viața noastră un calvar? Pentru că au răsărit ziduri între naționalități, între frați, iar ghimpii au năpădit peste tot, tulburând armonia, reînviind vremea suspiciunilor, reinstaurând șovinismul, reinventând metode știute chiar mai devreme de evul mediu. Dincolo de schingiuire și lichidare fizică, au mai fost și alte torturi: cea intelectuală, cea psihică. Tot lichidare până la urmă… Vedeți? În fața unui val de entuziasm că “s-au cărăbănit” românii, nerămânând după ei decât niște “biserici noi și pustii”, era foarte greu să poți organiza o expoziție românească, fără de care, de fapt, un artist nici nu se poate manifesta. Dar am avut norocul să întâlnim la Sindicatul Muncitorilor Metalurgiști din Cluj un secretar curajos, Schnegg, șvab maghiarizat, care ne-a oferit un spațiu expozițional la subsolul Căminului Muncitorilor Metalurgiști din strada Dobrogeanu Gherea. Am constituit atunci și o Asociație a Artiștilor Români, patronată nedrept de uitatul Emil Hațieganu, cel care a editat singurul ziar românesc din Transilvania cotropită și a subvenționat singura Editură Românească din Ardealul de Nord (ERAN). Prima noastră expoziție s-a deschis prin 10-15 februarie 1942…

…Și cum a fost primită?

– Urmările au fost cât se poate de drastice. Eu am fost arestat, apoi închis și “vărsat” în detașamentul nr. 7 din Miskolc, supranumit “detașamentul morții”. Cu mine au mai fost și alți români, dar mai ales evrei. După a doua expoziție, organizată un an mai târziu, și care a numărat opt expozanți, măsurile au fost la fel de drastice: Petre Abrudan, care “strecurase” în expoziție, ca și alții, scene despre drama pe care o trăiau românii sub acea cruntă perioadă de ocupație, a fost trimis într-un detașament de muncă forțată în Polonia și Cehoslovacia. Printre expozanți s-au mai numărat Emil Cornea, Teodor Harșia, Victor Constantinescu – și el trimis pe front! – Ana Ursovici, Augusta David Jurca și Aurel D. Pop. După Eliberare, la 15 martie 1945, acest grup, căruia i s-au alăturat artiștii care nu s-au angajat în jocul periculos al șovinismului și nu s-au asociat teroarei horthysto-fasciste din anii Diktatului, a pus bazele Societății Artiștilor Plastici Profesioniști din nordul Transilvaniei. O organizație care și-a propus să slujească arta adevărată, spiritul democratic, eliminând din viața culturală a Transilvaniei criteriile rasiste și șoviniste practicate de “Breasla Miklós Barabás”.

Vă propun o reîntoarcere la Miskolc, în Ungaria, cu gândul de a culege din ceața amintirilor imagini de acum patru decenii și jumătate…

– O, dar sunt mult prea sumbre. Eu am fost trimis acolo să mor. Și eu, și toți ceilalți. Asta era dorința autorităților de la Budapesta. Pentru a fi mai ușoară “vânătoarea” noastră, eram chiar obligați să purtăm pe braț o banderolă galbenă cu punct negru. Asta însemna că asupra noastră se poate trage oricând, fără somație. Dintre cei 200 de evrei, ca și dintre rutenii, românii, slovacii și cehii “încadrați” în “Detașamentul special de muncă al celor sancționați”, având destinația de a demina în zonele operaționale ale frontului, au supraviețuit trei evrei și patru români – dr. Victor Cosma, dr. A. Periș-Cappellaro, dr. Aurel Stănescu și eu. În cazul nostru a intervenit energic Guvernul României, prin ministrul său plenipotențiar de la Budapesta. Reîntorși la Cluj, sub stare de arest, după câteva luni am fost eliberați din arestul cazărmii Regimentului de Infanterie 31/II. Dar gândul că un întreg detașament a fost lichidat în numai câteva zile, mă obsedează mereu, până și azi. Printre cei decedați atunci, erau și câțiva prieteni apropiați: Mihai Recka, ofițer aviator în armata cehoslovacă, pictorul clujean Alfred Grünfeld ș.a. Dominarea era, cum se știe, încă o metodă de lichidare utilizată de călăii lui Horthy, alături de celelalte bine știute și eficient aplicate: împușcare, spânzurare, ardere, otrăvire, înjunghiere, despicare…

Vin mereu în discuție, obsedant chiar, acei zbuciumați ani ai Diktatului. Și chiar dacă au trecut de atunci destule decenii, trebuie găsit răspuns la o omenească întrebare, în memoria celor ce au fost atunci omorâți în chinuri groaznice, în amintirea tragediilor nemaicunoscute până atunci pe pământul românesc al Transilvaniei, în numele adevărului și al dreptății: cine poartă răspunderea acestor demențiale acte împotriva umanității, a vieții? Că totuși cineva, în fața judecății aspre a istoriei, tot trebuie să dea socoteală!

– Pentru mine rămâne o enigmă cum de nimeni nu l-a luat pe Horthy de guler, să-l ducă acolo unde îi era locul: la procesul criminalilor de război de la Nürnberg! Și acolo nu trebuia să meargă singur. Erau destui cei care ar fi trebuit să-l însoțească. Pentru că, așa cum am mai precizat, crimele au fost premeditate și nu au fost săvârșite de niște “bande horthysto-fasciste” sau de niște descreierați, din propria lor inițiativă. Le-a săvârșit armata, jandarmeria, poliția, administrația militară și civilă, organizațiile paramilitare aflate sub controlul oficial al unui stat. Aceste organe oficiale au avut și sprijinul populației maghiare din partea locului, care a participat, nu o dată, la nelegiuirile săvârșite în explozii de ură de o sălbăticie greu de descris.

Ați zăbovit îndelung în ultimii ani prin țările Europei, sau, mai precis, și prin bibliotecile lor. Cu ce imagini v-ați întors privind istoria nescrisă încă?

– Am întâlnit generații chinuite de remușcări pentru grozăviile demențiale săvârșite de germani în timpul lui Hitler. Generații care au aflat despre faptele respective din cărți, de la părinți. E o atitudine dominantă în fața trecutului hitlerist. Dar am întâlnit și atitudini care m-au mirat, în țări în care au fost premeditate și comise aceleași crime împotriva umanității, cu oameni neîncercați de remușcări, în care e viu spiritul revanșei, al revizionismului, al disprețului față de dorința la viață proprie a naționalităților. Tendințe vechi, imperialiste, de legitimare a stăpânirii unor teritorii locuite de alte neamuri! Dar, vorbindu-vă despre “istorii nescrise”, trebuie să vă mărturisesc, cu sinceritate, uimirea pe care mi-a produs-o o “istorie scrisă”! O istorie care are în fruntea autorilor – unii dintre ei bine cunoscuți pentru zelul cu care au colaborat cu hitlerismul – numele unui ministru activ. O carte scrisă și de unii dintre fidelii colaboratori ai lui Horthy și Pál Teleki, într-un fel coautori și “legitimatori” ai acelor crime fără precedent. Și astfel, după câțiva ani de propagandă în favoarea imperialismului cultural “hungarist”, o acțiune organizată, rostită simultan atât în afara Ungariei, de către emigranții care se consideră a fi “victimele regimului comunist din Ungaria”, cât și în Ungaria, de către cercuri stimulate s-o facă, a reînceput agitația revizionistă, vizând justificarea pretențiilor de stăpânire asupra unor teritorii învecinate, a căror populație nefiind ungurească, s-a emancipat de sub tutela politică a ungurilor din Ungaria, în anul 1918…

Nu se obișnuiește în interviuri, dar vă rog să-mi îngăduiți să vă adresez o întrebare-reproș: până azi, editurile din România n-au primit nici o ofertă din partea profesorului Raoul Șorban, pentru o carte despre acei ani pe care îi cunoaște mai bine decât toți cei ce-au !

– “Reproșul” e îndreptățit și mărturisesc acum gândul mai vechi al unei cărți pe care o păstrez de mulți ani în suflet: “Însemnări și mărturii despre o altă parte a vieții”. Despre acei ani, când nordul Transilvaniei s-a aflat sub ocupație ungară, s-a scris relativ mult, dar tendențios și intenționat fals. Am citit în ultimii 10-15 ani o serie de asemenea cărți și a trebuit să constat cu mirare că în afară de Pál Veres și István Szabó, nici unul dintre autorii acestor scrieri n-a fost implicat în cei patru ani de ocupație în vreo acțiune politică progresistă, democratică. Dimpotrivă. De exemplu autorul uneia dintre aceste cărți a făcut parte din conducerea Asociației Avocaților Maghiari Creștini din Cluj, cea care a exclus din Colegiu avocații români și evrei. Autor care dădea în anii de ocupație sfaturi juridice în presa clujeană pentru moșieri cu privire la procedura prin care își pot redobândi proprietățile expropiate de Reforma agrară făcută după Unire, în România. Altul, un scriitor dispărut din viață, s-a aflat în relații greu de înțeles și de lămurit cu o acțiune dirijată de cercurile guvernamentale din Budapesta. Alții, erau agenții direcți ai horthysmului, adversari ai democrației, antiromâni și antievrei. Singura valoare a acestor cărți este regăsirea amprentelor unei adevărate conjurații și uneltiri puse la cale în Transilvania de Nord în toamna anului 1944, pentru a reașeza în alte perspective, deliberat falsificate, un mecanism politic, social și cultural compromis în cei patru ani de ocupație. Și încă un scop, în bună parte atins: tranzitarea spre democrația din România a unor personalități din pătura conducătoare, dintre cei care, altfel ar fi trebuit să fie judecați pentru faptele lor. O adevărată conjurație ce a urmărit păstrarea spiritului vechi în noile structuri ce se înfiripau în România. Dar, pentru a înțelege mai bine spiritul acelor acțiuni, ar merita să fie tradusă și cunoscută cartea lui Edgár Balogh!

Vă referiți la “Lexiconul literaturii maghiare din România”?

– Nu, deși ar merita și acesta. Referirea am făcut-o la cea mai recentă carte a compatriotului nostru E.B., Férfimunka (Treabă bărbătească), editată la Budapesta, în anul 1986, în care autorul scrie și despre o mișcare de rezistență (“ellenállási mozgalom”). Nicăieri însă nu se vorbește concret nici despre acțiunile acestei “mișcări”, nici despre structura sa organizatorică, dar nici despre participanții la pretinsa “mișcare”, numită când “rezistență” când “mișcare comunistă ilegală”. O “mișcare” despre care mi-a vorbit chiar autorul cărții, încă de prin noiembrie 1944, la fel de vag însă! Dar mi-a vorbit despre ea și contele Béla Bethlen cu mai multe detalii…

Contele? Fostul comisar al Guvernului de la Budapesta pentru Transilvania ocupată și prefectul județelor Solnoc-Dăbâca și Bistrița-Năsăud, din anii Diktatului?

– Da, el, cel care, în calitatea sa de prefect, a executat și ghetoizarea evreilor din cele două județe. Ce a făcut contele pentru așa-zisa “mișcare comunistă ilegală”? El a fost cel care a eliberat din închisoare câțiva comuniști care își ispășeau condamnările. A făcut-o pentru a întări “mișcarea de rezistență”, prin conferirea unei coloraturi mai… “roșii”! Se cuvin însă câteva precizări. Prima: toți cei eliberați din închisori au fost maghiari. A doua: el, contele, pretindea că a înarmat “formațiuni de muncitori”, pentru a apăra uzinele și fabricile ce urmau să fie dinamitate de către armatele lui Hitler și Horthy! Dacă o asemenea “istorie” n-ar fi avut consecințe în viitor, ea ar putea să apară episod de operetă. Dar ea a avut consecințe chiar foarte serioase. A fost o tactică, un demers conjunctural de inducere în eroare a mișcării democratice, atunci, în septembrie 1944, când prăbușirea armatelor Reich-ului și ale Regatului Ungar pe fronturile din Transilvania devenise evidentă. Un demers născut din calcule oportuniste, “lucrat” abil de câțiva aristocrați, conții Béla Bethlen, Béla Teleky și Miklós Bánffi, toți oameni de încredere ai lui Horthy. Cine a fost, de pildă, Miklós Bánffy conform Lexiconului literaturii maghiare din România? Iată ce aflăm: “în toamna anului 1944 a primit din partea mișcării antifasciste (s. ns.) misiunea de a trata personal cu Horthy, ca și cu generalul-colonel Lajos Dálnoky Veress, comandant de corp de armată” (pag. 154). Iată, în sfârșit, o informație “certă” despre pretinsa mișcare antifascistă! Una care stârnește însă destule nedumeriri…

E limpede. În fața lui M.B. “mișcarea comunistă ilegală” și-a dezvăluit “rosturile”! Cred că totuși se cuvine să-i întregim biografia…

– Prin anii ‘20 era ministrul de externe al Regatului Ungar. Apoi, s-a repatriat în România, cu misiunea de a organiza viața cultural-artistică a minorității maghiare, devenind Președinte al Comunității Maghiare din România, în timpul dictaturii carliste, iar în anii 1939-1940 și deputat în Parlamentul României. A fost implicat și în procesul de regizare a Diktatului de la Viena, după care, cu visul împlinit, a devenit senator în Parlamentul de la Budapesta. În iulie 1943, la București, eram de față la întâlnirea lui Bánffy cu Iuliu Maniu, căruia, din însărcinarea lui Horthy, îi transmitea punctul de vedere ferm al Regatului Ungar: Transilvania de Nord (cel puțin!) trebuie să rămână integrată Ungariei! Și argumentele nu se opresc aici. Le voi face publice cu alt prilej. Se cuvine, desigur, încă o precizare: pretinsa “mișcare de rezistență” a devenit, după 1945, sâmburele din care a încolțit și a crescut linia politică de dreapta a Uniunii Populare Maghiare, cea care avea să numere printre activiștii ei de vază și pe Loránd Daday

Autorul romanului “Împotmolirea” (Zátony)?

– Exact. Autorul romanului Zátony, sub pseudonimul Mózes Székely, poate cea mai injurioasă scriere la adresa poporului român publicată vreodată. Daday, domiciliat la Dej, a fost teolog reformat și mic moșier. Cartea a publicat-o însă la Budapesta, în anul 1935, pentru care justiția românească l-a condamnat pe autor la șase luni închisoare. În vremea Diktatului, pentru anterioarele sale “merite” a fost numit inspector școlar al județului Someș, calitate în care a îndepărtat toți învățătorii români din satele din județ, în care, 87 la sută din populație era românească! A militat cu o consecvență diabolică pentru “rezolvarea eficientă a chestiunii valahilor”! A desfășurat o foarte energică campanie antiromânească, a scris, a ținut conferințe. Am participat personal la o asemenea conferință, la Cluj, unde el a invederat ca “soluție” în chestiunea valahă următorul procedeu, spre a nu se mai “înmulți ca iepurii”: “să fie smulse din măruntaiele femeilor valahe făpturile lor scârboase…” etc. Era anul 1943, iarna!

M-ați făcut curios… Despre acest personaj de tristă amintire, ce spune “Lexiconul”?

– La litera “D”, în dreptul numelui său, scrie următoarele: “Încă din anii pemergători eliberării, (Daday) a avut legături spre mișcarea comunistă ilegală (sic!), iar în ultimii ani (desigur, tot înainte de Eliberare n.n.) a și participat la unele acțiuni…

După Eliberare ce destin a avut “conferențiarul” pe care l-ați audiat când vorbea despre “chestiunea valahă”?

– A fost numit primar al Dejului, iar mai apoi activist al Uniunii Populare Maghiare…

Eu unul deslușesc greu aceste evenimente. Le-ați trăit și aveați pe-atunci cu vreo 27 de ani mai mulți decât mine…

– Ce să vă spun? În fața acestui text și a ciudatei evoluții a acestui personaj antologic, am rămas stupefiat. Dar nu e greu de găsit “mecanismul”, care l-a propulsat și pe el și pe alții de teapa lui: fictiva și pretinsa “mișcare de rezistență”! Cea care a tranzitat în ori spre rândurile democraților, al ilegaliștilor etc., persoane contaminate și compromise de fascism, de șovinism. Îmi revine în minte un fapt care mă cutremură și azi: la data când contele Banffy trata, în numele mișcării comuniste ilegale cu Horthy și Dálnoky, soldații unguri conduși de acesta din urmă, la Sărmaș, pe pământ românesc vremelnic cotropit, dezlănțuiau una dintre cele mai oribile crime colective ale secolului nostru: în noaptea de 16 spre 17 septembrie 1944, 126 de evrei, toți câți locuiau în Sărmaș, au fost uciși! Și asta, în vreme ce după asasinarea, la Cluj, a lui Józsa Béla, din ordinul oficialității ungare, un alt comunist care își manifestase, cum era normal, intenția de a discuta “problemele”, nu cu Horthy, ci cu mișcarea comunistă din România, Kovács Katona Jenö, a plătit cu viața. I-am cunoscut bine pe amândoi. Erau adversari ireductibili ai oricărei concesii politice față de dușmanii poporului român sau maghiar. Ei nu s-au asociat cu aristocrația și nici cu politicienii care au colaborat cu potentații Regatului Ungar. Nici ei, nici Teo Bindea, nici József Nagy, nici Victor Constantinescu, nici Traian Banciu, nici Iosif Balaș, nici Aurel Socol, nici Sándor Korvin, nici Sándor Koppándi, nici mulți alți antifasciști români, evrei, maghiari.

Am ascultat contrariat dar și indignat cele ce mi le-ați spus și mi-am format imaginea unor vremuri foarte tulburi.

– Poate e necesar să amintesc celor ce vor citi dialogul nostru, dintre care foarte puțini vor mai fi cei care cunosc viața de altă dată, că, de-a lungul unei jumătăți de veac am încercat să contribui în domeniile mele de activitate, uneori și în afara lor, la înfăptuirea unui crez scump: desfășurarea normală, armonioasă, a vieții pe pământul Transilvaniei, așezând rosturile oamenilor nu după limba pe care o vorbesc, ci după ceea ce lasă în urma lor. Dar ce sentimente poate avea un om cinstit față de “moștenirea Mikó”? Dar față de tribul său ideologic? Zbaterea unora de a-i integra “moștenirea” în structurile umaniste ale socialismului, îmi pare absurdă, dar, mai ales, revoltătoare! Și asta, în vreme ce același “trib” i-a uitat cu totul pe profesorii universitari Dezsö Miskolczy, Imre Haynal, Zoltán Felvinczi Takáts, Laszló Baránszky-Jób, pe pictorul Aurél Bernáth și pe mulți alți oameni, a căror moștenire e una ce trebuie respectată!

Complicat, foarte complicat acest labirint. Și țesut cu mare abilitate…

– Cu toate inconsecvențele modului fabulistic în care își concepe “literatura politică”, Edgar Balogh reîntors adeseori la matca ideilor sale din tinerețe, atrage atenția asupra unor aspecte care ar trebui reținute pentru a fi interpretate, el fiind totuși și martor și participant la agitațiile din lunile septembrie-octombrie 1944, cu amintiri netăgăduite din practica aranjamentelor circumstanțiale, apelând la vorbe mari și realizând fapte mici. Deci, de o “treabă bărbătească” ar fi fost mai multă nevoie decât de măruntele – și chiar naivele! – complicități cu aspirațiile unui naționalism regional. N-ar fi oare timpul, măcar spre capătul acestei vieți, ce ne-a fost dat s-o trăim atunci, în anii tulburi, în nesiguranță, cu prețul atâtor frământări, suferințe, expuși la atâtea pericole, riscuri, nedreptăți – să părăsim echivocul și să ne privim faptele într-adevăr bărbătește? Nu de alta, dar repetarea unor erori sau falsuri de-a lungul deceniilor devine agresiune împotriva adevărului. Devine dăunătoare, tulburând conștiințe! E un apel al cărui mesaj reînnoit i l-am transmis lui E.B. încă din toamna anului ‘44!

Cum se “vedea” Transilvania cotropită din redacția singurului cotidian românesc, “Tribuna Ardealului”, care apărea la Cluj în acei ani?

– Cine își mai amintește astăzi oare despre profesorul Emil Hațieganu, personalitate marcantă a acelor vremuri? În acea perioadă a vieții sale – mă gândesc la cei patru ani de ocupație ungară a nordului Transilvaniei – a avut, dacă mă pot exprima astfel, dimensiunile și rosturile unei adevărate instituții naționale și sociale, fără să se considere, totuși, un factor decisiv în istoria politică a acelor ani. El a organizat, patronat și finanțat “Tribuna Ardealului” atunci, la începutul lui septembrie 1940, când autoritățile de ocupație au aprobat apariția la Cluj a unui ziar în limba română, condiționat să poarte un titlu existent înainte de Diktat. “Nașul” a fost tot Emil Hațieganu, care s-a oprit la “Tribuna”, condusă, până în anul 1940, de Ion Agârbiceanu, adăugând însă numelui vechi și pe cel al Ardealului, pentru a se ști că e vorba de o serie nouă…

…Iar Raoul Șorban, după două arestări, una pusă la cale pe la Budapesta, iar alta de către legionari, a devenit, din câte știu, secretar de redacție al “Tribunei Ardealului”!

– În noiembrie 1942, după eliberarea mea din închisoare, am avut, până în martie 1944, șansa de a fi unul dintre colaboratorii săi cei mai apropiați. Începuse de fapt o a doua perioadă a activității lui Emil Hațieganu. În prima a fost extrem de precaut. Eu puteam colabora doar sub pseudonim, semnând “Șor”. Mai colaborau atunci, din afară, Teo Bindea, cunoscut social-democrat, preocupat mai mult de probleme economice, Tudor Bugnariu, venit din lagărul de internare a comuniștilor de la Caracal și alții câțiva. În cea de a doua etapă, începută după primele semne de deteriorare a situației nemților pe frontul de răsărit, Emil Hațieganu a devenit mai curajos. Atunci m-a angajat și pe mine secretar de redacție, funcție pe care am primit-o după ce Emil Hațieganu a acceptat condiția mea…

Ce condiție ați pus?

– Am convenit că sub imperiul cenzurii severe la care era supus, ziarul să publice ce este categoric obligat de acesta, însă, toate comentariile să se facă din perspectiva unei sperate victorii a democrației. Ziarul românilor a devenit factor activ de înțelegere între naționalități. Deși eram foarte loviți de unguri, niciodată nu ne-am pronunțat împotriva lor ca națiune. Eram chiar preocupați ca, după schimbarea situației să nu apară cumva acte de violență, de răzbunare, nu numai pentru cumplitele asasinate pe care le-au comis, ci și pentru modul cum au organizat structural lucrurile, lezând zi de zi, moment de moment, în fiecare împrejurare, viața românilor și a evreilor.

Am parcurs cu emoție în repetate rânduri pagini îngălbenite de trecerea anilor ale “Tribunei Ardealului”, care avea ca redactor-șef pe ziaristul Gh. V. Giurgiu, un nume bine cunoscut în epocă. Pe atunci, se pare, se producea și un interesant debut: cel al lui Francisc Păcurariu…

– Așa este. Francisc Păcurariu avea pe atunci vreo 20 de ani și era student la medicină. Venise de undeva din apropierea Năsăudului, de la Teaca și cred că a fost cea mai mare descoperire a “Tribunei”. Scria viguros, cu mult curaj și se anunța un mare talent în peisajul gazetăriei și literaturii românești. Era apoi Alexandru Anca, pe atunci student la Drept, care azi trăiește la București. Lucra clandestin, cunoscut sub numele de Hățăgan, evident, un pseudonim, un ziarist evreu care lucrase în presa bucureșteană din Sărindar, Ernö Hátszegi, fost corespondent la Cluj al ziarelor “Adevărul” și “Dimineața”. Dar lista e mult mai mare: Iacob Tis, Aurel Socol, Gheorghe Dăncuș, Vasile Moldovan, Liviu Lazăr, Mihai Pop, Iordan Dimitriu, Florea Mureșan, Leontin P. Mureșanu, Romulus Hatos, Valentin Raus, care trăiește azi la Bistrița și căruia EREN – Editura Românească din Ardealul de Nord – i-a publicat în acei ani un volum de proză…

Ce cărți au mai apărut la EREN?

– Voi aminti mai întâi cele cinci cărți despre cinci artiști plastici: cei patru care au participat la prima expoziție a pictorilor români, deschisă în anul 1942, în Clujul cotropit și Victor Constantinescu. În anul 1943, atunci când se împlineau 300 de ani de la apariția Cazaniei lui Varlaam, în sens de cinstire și omagiu, am reușit să edităm o amplă lucrare monografică despre Cazanie, scrisă de părintele Florea Mureșan. Alte apariții: un volum de versuri al lui Ioan Cherejan și altul de proză al Eugeniei Mureșanu. Atât ziarul, cât și editura aveau o tipografie proprie, “Tipografia Națională”, pe actuala stradă Dr. Petru Groza, care aparținea formal lui Emil Hațieganu. În Ardealul de Nord mai exista un ziar săptămânal românesc, cel al preotului Ion Costan, decedat nu de mult la București.

A revenit frecvent în discuția noastră numele lui Emil Hațieganu. Ați fost colaborator apropiat al său și sunteți printre puținii ce mai puteți aduce, pentru generațiile tinere mărturii directe…

– E inexplicabilă și pentru mine “ceața” ce persistă și azi, nu numai în jurul personalității sale, dar și în jurul celor patru ani de existență românească, trăită sub ocupație! Pentru că, în acei ani, Emil Hațieganu și-a închinat viața luptei pentru drepturile românilor fără a fi, cum am mai precizat, un “conducător ales”! El s-a impus în această calitate, la o consfătuire ce a avut loc la Cluj, în jurul zilelor de 10-15 septembrie 1940, despre care ne-au rămas știri și datorită contelui Teleki Pál, pe atunci președintele Consiliului de Miniștri al guvernului ungar. Iată ce aflăm din ziarul “Ellenzék” apărut la Cluj, în 10 octombrie 1940: “Când am fost prima oară la Cluj – relatează primul-ministru Teleki – i-am convocat pe domnii episcopi români, pe cel greco-catolic și pe cel ortodox, ca și pe câțiva dintre fruntașii societății românești. Firește, i-am admonestat aspru pentru cei 22 de ani (câți trecuseră de la Marea Unire până la Diktatul de la Viena… I-am invitat să mă ajute în acțiunea de pacificare. Prin urmare, nu se poate susține că nu am fost concilianți, că nu suntem concilianți, atât noi personal, cât și poporul nostru și armata ungară. Armata ungară a intervenit sever în două cazuri, acolo unde s-a tras asupra ei cu mitraliera… într-un moment când s-a pus capăt răbdării noastre, adică de alaltăieri (5 octombrie 1940), aplicăm retorsiunea. Am expulzat peste frontieră deocamdată 850 de români, personalități de conducere ale vieții publice și sociale. Vom fi obligați să continuăm această acțiune, să-i dăm chiar amploare… Să se știe că după retorsiunile de la Oradea și Cluj vom continua și în alte părți. Și la nevoie vom da amploare acestor acțiuni…”

Cam “lung”, dar merita readus în memoria generațiilor ce l-au uitat sau a celor care nu l-au știut, acest “citat”. E, în fond, declarația primului-ministru al lui Horthy, Pál Teleki, cel care, în fruntea unui impozant cortegiu, a străbătut în acele zile triste pentru Transilvania românească “prada” acaparată la Viena, cu un tren special, oprind și organizând “consfătuiri” – în aproape toate orașele legate prin cale ferată –, înfierbântat, ca și șeful lui, de nebunescul gând al reconstituirii Imperiului Ungar “sanștefanian” de tristă amintire. În clipele acelea, Raoul Șorban se afla chiar la Cluj…

– La consfătuirea de la Cluj, într-o totală disonanță cu protocolul și cu cele cuprinse în “monologul” primului-ministru Teleki, Emil Hațieganu, în loc să-l “tămâieze” pe Horthy și pe ajutorul său, i-a adresat șefului de guvern câteva întrebări sincere, spunând lucrurilor pe nume. L-a întrebat mai întâi ce măsuri a luat guvernul ungar împotriva celor care asasinaseră sute de țărani români pașnici și de evrei, culminând cu masacrele de la Ip și Treznea. Ce a răspuns Teleki? Spre deosebire de “comunicatul de presă”, a spus atunci că acele asasinate au fost manifestări firești ale “bucuriei unor nuntași”, rostind faimoasa frază “nincs lakadalm késelés nélkül” (“Nu există nuntă fără înjunghieri”). La care, Emil Hațieganu i-a ripostat: “Guvernul Regal Ungar își întemeiază puterea nu pe baza, ci pe nesocotirea și batjocorirea legilor celor mai elementare”, afirmând și că “o asemenea practică echivalează cu relativizarea crimei și transformarea ei într-o unealtă a politicii de maghiarizare agresivă prin intimidare și crime”! A fost o curajoasă și demnă replică. Tot așa a răspuns și la chestiunea de a fi desemnați 30 de români ca deputați în Parlamentul de la Budapesta, ca și la încercarea de constituire a unui partid politic al “naționalității române în Regatul ungar”.

Ce se “ascundea”, de fapt, în dosul acestor “momeli”?

– Între diversiunea prin care contele Teleki a încercat să se justifice și poziția lui Emil Hațieganu se afla un abis de ordin etic. De câte ori îmi vorbea despre Teleki, Emil Hațieganu îl considera asasin al poporului român! Ce voia prin acele “mandate”? Să demonstreze lumii noul spirit “democratic” al Ungariei, vehement criticată în lume pentru “aspirațiile” la cuceriri ce-o anima pe-atunci. Știa bine profesorul de drept, Emil Hațieganu, fostul ministru de justiție al României, ce planuri se urzeau de fapt!

“Finalul” contelui se știe: s-a dus, cu planuri cu tot, spre sinucidere!

– Da, Teleki s-a împușcat! Dar, după opinia multora, trebuia s-o facă înainte de a da și aproba ordine criminale. Înainte de Treznea, înainte de Ip, înainte de “retorsiune”! Coșmarul acelor crime l-a urmărit până în ultima clipă a vieții sale. Știind românește, chiar la prima reîntâlnire cu Clujul cotropit, atunci când “convocase” câțiva fruntași români să-i pună la punct pentru “cei 22 de ani”, a făcut-o, și cu asta se mândrea! – în limba lor…

De unde știa limba română?

– A fost prim-pretor înainte de Unire într-o zonă românească, la Seini cred. Tot românesc era și satul unde avea familia sa moșie. La acea întâlnire, unul dintre participanți, episcopul ortodox Nicolae Colan, neștiind prea bine ungurește, dialogul devenise foarte anevoios. Atunci și-a adus aminte Teleki că știe românește, lăudându-se apoi și în presă cu asta…

Zicea Teleki ceva și despre zorii democrației. În fond, cu acest gând aprobase și “Tribuna Ardealului”. Chiar, ce-a scris “Tribuna Ardealului” despre crimele săvârșite în teritoriul cotropit? Mă gândesc că “zorii democrației” impuneau și dreptul la atitudine!

– Nimic! Era un regim de severă cenzură, rămânând doar “dreptul” de a publica numai comunicatele oficiale…

Se zice că Raoul Șorban își cunoaște arborele genealogic chiar de prin secolul al XIII-lea! E adevărat?

– Problema numelui familiei mele l-a preocupat ani în șir și pe regretatul meu prieten Petru Comarnescu. El aprecia că ar fi o formă alterată a numelului de Șerban. Iorgu Iordan – nu știu pe ce temei – arată că ar fi un nume de origine ucraineană. În mod absolut cert, este un străvechi nume purtat de români! Cunosc un document, de altfel publicat, prin care regele Béla IV al Ungariei confirma, în 1266, la Cluj, respectiv întărea “privilegiile strămoșești” ale “prietenului valah Moise Șorban”. Toți cei care de-a lungul celor peste 700 de ani au purtat, în familie, acest nume, erau români. În ce privește prenumele francez al tatălui meu și al meu, acestea se datoresc amintirilor bunicii mele, de origine alsaciană…

Știu că ați “navetat” prin “Vama Cucului” în câteva rânduri, între Cluj și București, trăind destule momente dramatice, unele rememorate peste ani chiar și într-o carte, apărută la New York, în anul 1970…

– Pe Moshe Carmilly-Weinberger, fostul Prim-Rabin al Clujului între anii 1934 și 1944, autorul cărții “Memorial volum for the Jews of Cluj” – Kolozsvár, l-am cunoscut cam cu doi ani înainte de Diktat, în vremea când eram director al cabinetului Rezidentului regal din Cluj, prof. dr. Coriolan Tătaru, care administra 7 din cele 11 județe ocupate de Ungaria horthystă. Datorită acestei funcții, cercul cunoștințelor mele s-a lărgit considerabil dincolo de lumea cultural-artistică a Transilvaniei care îmi era deja familiară. Așa l-am cunoscut și pe dr. Moshe Carmilly-Weinberger. El a avut un rol determinant în clarificarea și consolidarea bunelor relații dintre români și evrei, dar mai ales în organizarea acelei acțiuni de salvare din primăvara și vara anului 1944, datorită căreia au fost salvați de la deportare, de la moarte sigură… oare câți evrei? Domnul Itzak Artzi, deputat în Kneset și membru al Comisiei de acordare a titlului “Drepți între popoare” la Yad Vashem, a arătat că au fost salvați atunci în jur de 4000 de evrei. După alte aprecieri, numărul lor a fost mult mai mare. A fost o acțiune fantastică, iar ca amploare și reușită a doua, după acțiunea de salvare a evreilor din Franța, prin trecerea Pirineilor în Spania, în perioada 1942-1944. O acțiune ce ar merita să fie cercetată și reconstituită, nu numai pentru implicarea în desfășurarea ei a românilor, dar și pentru faptul că evreii înșiși au dreptul să-și cunoască – și în perspectiva istoriei – nu numai pe dușmanii și asasinii poporului lor, ci și pe prietenii pe care i-au avut.

Impresionantă implicarea unui tânăr pictor și istoric de artă într-o acțiune de asemenea amploare! Dar și primirea în Yad Vashem, decisă de Institutul Comemorativ al Martirilor și Eroilor Holocaustului cu sediul în Ierusalim, e o frumoasă și meritată răsplată…

– La 7 aprilie 1987, când mi s-a acordat titlul “Justes des Nation”, am trăit evenimentul cu o mare emoție. Tot atunci, Comisia de Omagiere a celor Drepți între popoare m-a distins cu o diplomă de onoare și o medalie ce se acordă celor care “în perioada Holocaustului, cu periclitarea vieții lor, au salvat evrei”. O emoționantă evocare după aproape 44 de ani, răstimp în care au mai rămas puțini participanți la realizarea acelor omenești “rețele ale omeniei”! Atunci, la Ierusalim, am avut marea bucurie să mă reîntâlnesc și cu fostul Prim-rabin al Clujului, dr. Moshe Weinberger-Carmilly. El, aproape octogenar, iar eu în pragul împlinirii a trei sferturi de veac. Primele noastre amintiri au plecat de la o recepție oferită de Rezidența Regală a ținutului Someș, cu ocazia unei vizite la Cluj a regelui Carol al II-lea, în 1939, când se întorcea din inspecția pe care o făcuse pe frontiera de vest, unde se construia “linia de apărare Carol al II-lea”. În astfel de prilejuri, erau invitați și fruntași ai vieții sociale și culturale. Rabinul-Șef al Clujului, pe atunci foarte tânăr, a vorbit extraordinar de frumos, impresionându-l pe rege atât de mult, încât și-a exprimat dorința ca tânărul rabin să candideze la funcția de Șef-Rabin al Cultului Mozaic din România. Sarcina de a-l informa despre dorința regelui, mi-a revenit mie. Iar de atunci, legăturile noastre s-au amplificat. Un prim prilej ni l-a oferit boicotul organizat de “Asociația Baross”, în anul 1941, de către cei ce-și ziceau “Societatea maghiară creștină” a Clujului…

Și ce “țintă” avea acel boicot?

– Era îndreptat împotriva meseriașilor și liber-profesioniștilor evrei și români. La inițiativa Prim-rabinului, dr. Moshe Carmilly-Weinberger, în înțelegere cu episcopul Iuliu Hossu și cu fostul ceferist Gheorghe Timofi, zugrav de meserie, în atelierul meu de pictură, din strada care azi poartă numele de “23 August”, la nr. 36 a luat ființă un birou de mijlocire între meseriașii români și evrei pe de-o parte și eventualii clienți pe de alta. A funcționat de la începutul anului 1941, până în martie 1942 și a fost condus de Ernest Fischer și de mine. În martie 1942, eu am fost arestat și întemnițat la Miskolc, iar Fischer a fost trimis în Ucraina, într-un detașament de muncă. Dar tot spre colaborare ne-a reunit și neobișnuita întâmplare petrecută în iarna lui ‘42, când la Cluj, atunci oraș de graniță, au început să apară francezi evadați din lagăre germane, care își căutau salvarea trecând în România. Primul “caz” mi l-a comunicat un prieten, pictor, concentrat ca desenator la serviciul de contraspionaj al armatei ungare din Cluj: Péter Balázs. Pentru eliberarea cetățeanului francez a intervenit și consulul Franței la Cluj, Charles Claudon, iar pentru trecerea frontierei mi-a fost solicitat mie ajutorul. Dar, la acea dată nu aveam nici o experiență în organizarea unor astfel de acțiuni. Știam însă că Prim-Rabinul Clujului are sub control, de multă vreme, o rețea prin care erau trecuți în România evrei refugiați din Polonia și din alte țări aflate sub ocupație germană. Cu acel prilej am intrat în legătură cu Mendi Lehrmann, o veche cunoștință din Dej, proprietarul – în vremuri bune – al unei tarabe cu mărunțișuri în Piața Mihai Viteazul din Cluj. Era un foarte priceput și inventiv conspirator, lucrând în rețeaua respectivă. Colaborarea noastră, cu întreruperile datorate arestării mele, a durat până în vara anului 1944, luând chiar amploare. Acelui prim cetățean francez (neevreu), i-au urmat alții, poate mai bine de zece, toți trecuți în România prin rețeaua controlată de dr. Moshe Carmilly-Weinberger! M-a impresionat acest ajutor salvator, acordat cu mare omenie de evrei, aflați ei înșiși în pericol.

Dar pentru “rețele” problemele nu se opreau doar la “Vamele Cucului”! Dincolo de frontieră rămâneau destule alte complicații, mai ales pentru cei care nu cunoșteau limba română…

– Apariția dificultăților a fost inerentă, iar în vremurile acelea grele le-am stat și eu în ajutor, luând legătura cu câțiva oameni de încredere din Turda și anume, cu cumnatul meu, Victor Cupșa, locotenent colonel, comandant al Cercului de recrutare, cu Dumitru Foica, funcționar la Prefectură, cu medicul colonel dr. Ghiță Bran și alții. Datorită lor, călătoria a sute de evrei, provenind din regiuni mai îndepărtate, a decurs fără riscuri până la București, de unde au plecat mai departe, încă în timpul războiului, în Palestina. Ceva mai târziu, în anul 1943, o dată cu înăsprirea măsurilor represive împotriva românilor aflați sub ocupație ungurească, a apărut necesitatea de a organiza rețele proprii pentru a facilita trecerile clandestine din Ungaria în România. Ele au funcționat pe întreaga linie de frontieră, din Beiuș până la Brașov, peste puțin timp servind și pentru ajutorarea evreilor aflați în pericol. O acțiune la care a participat practic întreaga populație românească, de la țărani, preoți, învățători, până la conducătorii politici și religioși ai românilor din Ungaria. Faptul a fost consemnat – cu oarecare reținere – și în volumul Remember, editat de Federația Comunităților Evreiești din România (București, 1984, p. 45) în următorii termeni: “Față de populația maghiară, care în cel mai bun caz a rămas, majoritatea ei, indiferentă, cea românească a contribuit activ, poate o exprimare corectă ne-ar obliga să spunem statornic, și în numeroase localități, la salvarea evreilor”. Această afirmație condițională este apoi întregită de următoarea precizare: “Mai puțin cunoscute au rămas, desigur, foarte multe fapte de bine, care nu vor mai fi consemnate vreodată, după ce atâtea împrejurări vitrege au făcut să li se șteargă urmele… Conducătorii români din Ardealul de Nord (…) și-au manifestat bunăvoința și compasiunea față de drama populației evreiești; desigur, în organizarea trecerilor peste frontieră influența și poziția lor a contat”.

A salva o singură viață e un gest extraordinar! Dar a salva câteva zeci de vieți, îmi pare un fapt nemaipomenit, pentru care orice unitate de apreciere e necuprinzătoare!…

– Participarea mea la acțiunea de salvare a evreilor a devenit azi mai cunoscută decât a altor români aflați odinioară sub ocupația Ungariei, datorită recunoașterii internaționale și a titlului pe care l-am primit la Yad Vashem. Dar, la această acțiune de anvergură au participat foarte mulți români și evrei, între care nu pot să nu-i amintesc pe dr. Aurel Socol, avocat, Vasile Moldovan, student, pe comerciantul Mendi Lehrmann, prof. dr. Emil Hațieganu, dr. Moshe Carmilly-Weinberger, episcopul dr. Iuliu Hossu și pe secretarul său, preotul Vasile Aștileanu, publicistul Ernö Marton, Florea Mureșanu, protopopul ortodox al Clujului, avocatul A.L. Zissu, pe Gh.V. Giurgiu, redactorul-șef al ziarului “Tribuna Ardealului”, pe preotul greco-catolic Titus Moga din Apahida, Arie Hirsch, David Finkelstein, pe ministrul plenipotențiar al României la Budapesta, Eugen Filotti, consulul României la Oradea, Mihai Marina și pe Ion Isaiu, consilier la același consulat, pe locotenentul-colonel Gurgu de la Consulatul României din Cluj, pe Dumitru Foica, funcționar la Prefectura din Turda, pe comandantul Cercului de recrutare din Turda, locotenent-colonelul, Victor Cupșa. Și această lungă enumerare ar mai putea continua cu colonelul-medic dr. Ghiță Bran din Turda, cu avocatul dr. Iuliu Micșa din Dej, cu ministrul plenipotențiar Vasile Stoica din cadrul Președinției Consiliului de Miniștri din București, cu prof. Coriolan Tătaru din Sibiu, cu scriitoarea Letiția Papu, cu fotograful Opriș (Oprea?) din Turda, cu alți turdeni cum sunt Emeric și Carol Moskovitz, Estera Goró, Iacob Abraham, ca și cu Tudor Bugnariu la Cluj, într-un anume caz.

Și paginile acestea de istorie, de demnitate și omenie românească, de atunci, din zilele de maxim dramatism sunt încă nescrise! Simpla lectură a numelor – doar câteva din multe, poate de ordinul sutelor ori miilor – dezvăluite de dumneavoastră, oferă o imagine impresionantă asupra acelei întreprinderi, plină totuși de riscuri, dar de o emoționantă omenie!

Vedeți? După Diktatul de la Viena, atât evreii, cât și românii din Transilvania răpită, erau ținta de fiecare clipă a autorităților horthyste, care, pentru “purificare”, mai “inventaseră” și o instituție ultrașovină: “Societatea științifică ungară pentru protecția rasei”! O intoleranță și chiar agresivitate care a surprins. Fiindcă teritoriul răpit României a fost predat pașnic, civilizat, conform unui plan stabilit de către o comisie mixtă. Cu toate acestea, organele oficiale ale Ungariei horthyste și-au făcut intrarea în viața liniștită a regiunii în modul cel mai agresiv, recurgând, cum se știe, chiar și la masacre fără precedent. Fără vreo acțiune protocolară, aceste “realități” au creat între români și evrei o firească solidaritate spontană în fața agresiunii ce-i vizau. O agresiune pe care am cunoscut-o și eu.

Vă propun o reîntoarcere în timp, spre fierbintea primăvară a anului 1944…

– Iată șirul evenimentelor: după ce în ultimele zile ale lunii martie au apărut la Cluj Gestapoul și S.D.-ul, a luat ființă “Judenratul”, ca organ de legătură dintre autorități și comunitatea evreilor. Deși a început jefuirea brutală a bunurilor evreiești, atât de către germani, cât și de către unguri, atmosfera în sânul populației evreiești era, în mod paradoxal și straniu, dominată de un fel de optimism. Mă gândesc, de pildă, la zilele când Banca de Stat a Regatului Ungar a confiscat bijuteriile și banii evreilor. În naivitatea lor, ei erau convinși că această măsură a fost luată în interesul lor, ca protecție, urmând ca după război – asta le era convingerea – Banca să le restituie valorile confiscate. Abia peste câteva zile – era spre mijlocul lunii aprilie – când au început să circule zvonuri despre concentrarea în ghetouri, a apărut o undă de neliniște în rândurile evreilor. Tentativa Prim-Rabinului, dr. Moshe Carmilly-Weinberger, de a obține ajutorul episcopilor maghiari din Cluj – a celui unitarian, Miklós Józan, și a celui reformat, János Vásárhelyi – a eșuat. În această fază și situație dr. Iosif Fischer, președintele Comunității și, totodată al “Juderat”-ului și Prim-Rabinul Clujului s-au adresat prin dr. Ernö Marton profesorului dr. Emil Hațieganu, conducătorul comunității române din Ungaria. A avut loc o consfătuire secretă la episcopia greco-catolică din Cluj, la care au luat parte, pe lângă episcopul Iuliu Hossu și secretarul său Vasile Aștilean, dr. Emil Hațieganu, avocatul Iuliu Mișca din Dej, Florea Mureșanu, protopopul ortodox al Clujului, dr. Ernö Marton și cu mine. Concluzia consfătuirii a fost una firească, umană: atât dr. Iuliu Hossu, cât și Florea Mureșanu și dr. Emil Hațieganu i-au promis lui Marton acordarea ajutorului cerut. În acest sens au fost găsite și soluții imediate, neuitându-se și una “oficială”: în fond, România și românii recunoscând valabilitatea Diktatului de la Viena, locuitorii din teritoriul cotropit au fost și continuau să fie de facto cetățeni români! Și, ca atare, evreii aveau dreptul să ceară și să beneficieze de protecția statului român. Era argumentul pe care l-a susținut la acea consfătuire dr. Ernö Marton. Convins de justețea acestui argument, episcopul Iuliu Hossu a plecat imediat la Budapesta, de unde s-a întors cu vestea că Legația României va elibera pașapoarte românești tuturor celor ce vor putea dovedi, cu orice act, că au fost cetățeni români până la Diktat, ori că s-au născut în România, indiferent de naționalitate ori de religie…

…Deci, chiar în inima Budapestei se afla “cheia” de trecere oficială, prin punctul de frontieră Arad, în România! Un fel de a zice “oficială”, de vreme ce Hitler, auzind de intenția românilor, a amenințat Guvernul de la București, obligându-l la măsuri severe, pe care, de fapt, nu le-a luat și nici aplicat vreodată!

– Urmarea vizitei la Budapesta a lui Iuliu Hossu? După cum ne-a informat, îndată după 23 August 1944 Eugen Filotti, fost ministru plenipotențiar al României la Budapesta, Legația României de la Budapesta a eliberat foarte multe pașapoarte pentru evrei. Sute ori chiar mii. Aceștia, intrau în România prin Arad, unde erau așteptați de Rezsö (Rafael) Rosenfeld, în fruntea unui grup de evrei, iar apoi trimiși, tot de ei, cu trenul, la București. Iată încă o problemă care e foarte puțin cunoscută. Un “traseu” pe care, de fapt, n-au fost salvați numai evrei, ci și destul de mulți neevrei, printre aceștia din urmă aflându-se, surprinzător, și reputatul publicist maghiar din Cluj, Miklós Krenner și fiica sa, Eva Krenner, care au rămas apoi la București până la sfârșitul războiului, fără să se mai întoarcă vreodată la Cluj și nici în Ungaria. De formă, Ion Antonescu a emis ordin de arestare a evreilor care trec în România, dar asta pentru a-i face lui Hitler dovadă de sprijinire a politicii sale antievreiești. Altele erau însă indicațiile date autorităților ce intrau în contact cu evreii refugiați fie din Ungaria, fie din Ucraina Subcarpatică, fie din Polonia sau din alte zone. Ba mai mult, Mihai Antonescu i-a transmis lui Emil Hațieganu prin locotenent-colonelul Gurgu de la Consulatul României din Cluj că toți evreii care doresc să caute protecție în România, au această posibilitate, cerând însă discreție absolută și indicând chiar să fie folosită mai ales calea clandestinității, fiindcă germanii deveniseră “suspicioși și vigilenți”…

După atâția ani, cred că pot fi deconspirate și “traseele” clandestine de atunci. Sau, cel puțin, în limita spațiului tipografic pe care îl putem oferi acestor “amănunte” ce-au zbuciumat totuși atâtea vieți atunci, în 1944, când venea vara!

– Evenimentele, urmărite de noi cu teamă și neliniște, prevesteau tragedia ce avea să vină, dar aveam impresia că evreii le ignorau, rămânând parcă în așteptarea unui miracol. Îi sfătuiam să pornească spre România, dar puțini se hotărau s-o facă. Abia după un început de panică, în ultima decadă a lunii aprilie, rețelele noastre începuseră a fi suprasolicitate. Mai ales cele din zona Apahida-Cojocna, aflate sub controlul preotului Titus Moga din Apahida, datorită căruia au fost salvați sute și sute de evrei. Un singur grup, condus de un contrabandist din Mănăștur, dar însoțit de un colaborator al meu de încredere, Vasile Moldovan, cel care mai târziu avea să devină director al Teatrului Național din București, deși a trecut cu bine frontiera, a ajuns până la urmă în arestul jandarmeriei din Turda, împreună cu avocatul dr. Andrei Klein, care, înzestrat cu scrisori de recomandare de la Emil Hațieganu către autoritățile din România, a trecut singur. Vestea ne-a îngrijorat. Era semnalul că acțiunea nu mai poate fi dirijată de la Cluj, iar Emil Hațieganu i-a cerut lui Ernö Marton să fie trimise în România câteva personalități dintre evreii clujeni pentru a organiza și controla primirea celor care se refugiază din Ungaria. Era 27 sau 29 aprilie, când Prim-Rabinul dr. Moshe Carmilly-Weinberger, Ernö Marton și încă o persoană al cărei nume nu mi-l mai amintesc – Laszlo? – au luat drumul spre București. Eu am trecut granița la 1 Mai 1944. A fost meritul unui grup restrâns în frunte cu evrei turdeni, condus de Arie Hirsch că s-au putut crea condiții de protecție multor evrei refugiați din Ungaria în România și că s-au procurat documente de identitate pentru cca 1200 dintre ei…

Deci, în noile condiții, noi strategii! Mai ales că pentru evrei furtuna era în creștere…

– După sosirea în România a lui Moshe Carmilly-Weinberger și a celorlalți doi care îl însoțeau (Ernö Marton a fost trecut peste graniță ceva mai târziu, în portbagajul mașinii consulatului român din Cluj cu ajutorul șoferului Releanu) întreaga operațiune, extinsă în mai multe zone de frontieră, dar concentrată spre Turda, Sighișoara, Arad și Beiuș, a luat caracterul unei acțiuni mai bine controlate, fiind de acum și finanțată, prin avocatul și scriitorul bucureștean A.L.Zissu, dintr-un fond creat de evreimea mondială. Colaborarea mea a continuat până la sfârșitul lunii august, mai precis până la 5 septembrie. Între timp, am mai trecut o dată granița la Feleac, având asupra mea peste 1000 de legitimații de membru P.N.ț., obținute de Prim-Rabin de la Iuliu Maniu, pentru a servi ca acte de identitate evreilor. La Cluj, am aflat însă că absolut toți evreii au fost transportați cu trenurile spre o destinație necunoscută. Apoi, fiind urmărit de Siguranță, de S.D. și Gestapo, A.L. Zissu și Ernö Marton m-au convins să plec, până când se va sfârși războiul, în Palestina, cu același vaporaș “Kazbek”, cu care pleca și Moshe Carmilly-Weinberger spre Turcia, pentru a crea noi legături cu Crucea Roșie Internațională. Mi s-au făcut și documente de identitate false pe numele de Robert Șmilovits…

…Inițialele numelui adevărat! Sub noul nume porneați totuși o călătorie prin apele tulburi ale războiului și ale vremurilor de atunci, pline de nesiguranță!

– Până la urmă n-am mai plecat. În ajunul plecării, o misivă primită de la Cluj, dacă memoria nu mă înșală, prin intermediul lui Tudor Bugnariu, m-a făcut să înțeleg că acolo e nevoie de ajutorul meu: cineva dintre prietenii evrei ascunși la Cluj, aștepta să fie salvat. Și astfel, în loc să plec spre Palestina cu vaporașul “Kazbek”, am pornit spre Turda, iar de aici, mai departe, peste Feleac, “rătăcit” printre tineri ofițeri germani, într-un autocar al Wermachtului. La Cluj, trebuia reactivată “rețeaua”! Îmi revin și acum în minte zonele unde au fost puse la punct acele “frontiere” ale omeniei. Și cea din Apahida, și cea din Cojocna, și cea din Mănăștur, și cea din apropierea actualului cartier Gheorgheni, și cea din preajma comunei Aiton. Îl revăd și azi pe studentul de odinioară, Vasile Moldovan, care n-avea pe atunci nici 21 de ani, dar avea, în schimb, un suflet mare, încărcat cu omenia învățată acasă. Oare câte vieți a salvat numai el? Locuia chiar lângă vremelnica frontieră, dar hazardul a făcut ca linia de frontieră care trecea la câțiva metri de casa părintească, să-l “rupă” de țara lui. Acolo, în zonă, cunoștea fiecare boschet, știa cum bat vânturile, cum să aleagă cele mai potrivite momente de trecere în condiții cât mai sigure. Dar de cât ajutor ne-a fost atașatul militar, locotenentul-colonel Gurgu de la Consulatul României din Cluj, cu drumurile sale spre Turda, unde se aproviziona de regulă cu benzină, deoarece la Cluj benzina era o mare problemă. Șoferul său, Releanu, care fusese înainte la Moscova, șofer al lui Gafencu, transporta în portbagaj oameni hăituiți, români și evrei. Aceste acțiuni nu erau întâmplătoare. Erau pregătite din timp. Pentru ele au fost procurate certificate de naștere sau alte documente, pentru care, de pildă, într-o anumită situație, am apelat și la Iuliu Maniu, pe care îl cunoșteam de când eram copil, din casa tatălui meu. Eu l-am rugat să accepte și întâlnirea cu Moshe Carmilly-Weinberger, atunci când acesta a cerut și a obținut legitimații în alb, purtând ștampila organizațiilor județene ale P.N.ț. dinainte de anul 1938…

Dramatică viață pentru nemaghiarii rămași pe pământul răpit României care măsura aproape 44.000 de kilometri pătrați! Era al doilea Diktat fascist înscenat la Viena, după cel din 2 noiembrie 1938, când Horthy căpătase de la aliatul său în toate, Hitler, o parte din trupul altei țări vecine – Cehoslovacia! A venit însă și sfârșitul iluziilor în țara Sfântului Rege Ștefan. Curând se va împlini o jumătate de veac de atunci. Cum vă mai reamintiți reîntâlnirea cu Clujul eliberat?

– A fost o întâlnire tristă. Orașul era trist și el, răvășit și umilit de evenimentele pe care le trăise, iar până la reașezarea firească a lucrurilor au trebuit să mai treacă încă mulți ani de zbucium în vreme ce românilor transilvăneni fugăriți din locurile lor de către oamenii lui Horthy li se aplica “eticheta” de “regaliști”, pentru că România, unde s-au refugiat, era regat. Și asta, în locul statutului firesc de antifasciști ori de victime ale regimului horthyst. O etichetă cu care au mai traversat alți ani de neliniște și suferințe, în vreme ce destui dintre cei ce-ar fi trebuit chemați în fața Tribunalului Poporului pentru crimele ce le-au făcut, au fost fraudulos tranzitați acolo unde nu le era locul. Spre marea mea durere, la Cluj nu mi-am mai găsit destul de mulți prieteni și cunoscuți. Nu mai era la Cluj nici Emil Hațieganu…

Când l-ați întâlnit pentru ultima oară înaintea Eliberării?

– La Turda, îndată după 23 August 1944. Venise de câteva săptămâni din Ungaria în România, la solicitarea lui Moshe Carmilly-Weinberger, a lui Ernö Marton și a lui A.L. Zissu, pentru a interveni în favoarea evreilor refugiați din și prin Ungaria în România, respectiv pentru a înlătura unele dificultăți ce apăruseră în legătură cu plecarea pe mare a acestor refugiați spre Palestina. Evenimentele zilei de 23 August rezolvaseră și problemele evreilor, iar Emil Hațieganu se pregătea să se întoarcă în Ungaria. L-am rugat însă stăruitor să rămână în România, întrucât eram sigur că în Ungaria va fi arestat. A refuzat. În aceeași zi a trecut granița româno-ungară de la Feleac, iar peste puțin timp a fost arestat la Cluj și deportat împreună cu Aurel Socol în vestul Ungariei, de unde a revenit peste zece luni, pe la jumătatea anului 1945! Hațieganu n-a acceptat niciodată Diktatul și de aceea a refuzat, spre enervarea celor de la Budapesta, și ideea participării unor deputați români în parlamentul de la Budapesta. De aceea n-a acceptat nici propunerea înființării unui partid al românilor. Motivația acestor hotărâri era ușor de înțeles: orice formă de integrare a românilor în structurile Regatului Ungar echivala cu acceptarea și recunoașterea situației create de Diktat. Grupați în jurul său, românii din teritoriul cotropit, nutrind speranțe, și-au regăsit puterea de a rezista și de a rămâne pe loc. Era înzestrat cu o neobișnuită energie morală. Îl durea că cei aproape două milioane de români erau lipsiți total de drepturi. Obișnuia să spună că “singurul drept care le-a mai rămas românilor din Ungaria este acela de a nu fi români”! Printr-un fel de silogism al logicii afective, el considera că, până și prigonirea – din motive naționale – a unui singur român ardelean constituie o ofensă la adresa provinciei! Cum se vede, Hațieganu nu era stăpânit de vreo pornire ostilă față de alte naționalități. Numai că, după Eliberare, glasul lui a fost înăbușit în primul rând chiar de cei care nu uitaseră că Emil Hațieganu, conducătorul de fapt al Românilor ajunși sub ocupație ungaro-horthystă, n-a acceptat niciodată Diktatul de la Viena! De cei care aveau tot interesul să șteargă amintirile anilor de ocupație ungară în Transilvania de Nord. Ei l-au contestat pe Emil Hațieganu! Dar adevărurile despre acei ani încep să iasă la iveală. Se face lumină! O lumină care condamnă neadevăruri strecurate cu abilitate și prin unele cărți și prin lexicoane ale amintirilor naționale de “triburi” cuprinse azi de spaima furtunilor iscate de mocirla minciunilor. O lumină care readuce în conștiința unui întreg popor adevărurile…

Tot între amintirile de atunci se înscrie și momentul sosirii la Cluj a regelui Mihai I, la scurt timp după instalarea guvernului dr. Petru Groza, prilejuită de ședința solemnă a Consiliului de Miniștri ținută la Cluj, la care au participat ca invitați A.I. Vîșinski, prim-locțiitor al Comisarului Poporului pentru Afacerile Externe, membrii Comisiei aliate de control și oficialități locale. Dumneavoastră, stimate Raoul Șorban, erați în gara Cluj, pe peron, cu sarcini speciale, și trenul regal oprise pe prima linie…

– După 23 August 1944, am fost reintegrat într-o funcție pe care o aveam în 1940: atașat de presă la Ministerul de Externe. De aici, dr. Petru Groza m-a detașat la Președinția Consiliului de Miniștri. După ce a devenit posibilă reinstalarea administrației românești în Transilvania de Nord, am fost trimis la Cluj în calitate de Comisar pentru organizarea festivităților prilejuite de acest atât de așteptat eveniment. În gara Cluj așteptau oficialitățile locale și mulți, foarte mulți români. Venise ceva mai devreme și noul prim-ministru, cu un tren special. Împreună cu suita regală venea și A.I. Vîșinski, cum ați precizat. Era 13 martie și nu trecuseră decât patru zile de la schimbul de telegrame dintre guvernele român și sovietic cu privire la înlocuirea administrației (provizorii) sovietice cu cea românească. Surpriză însă! Trenul era oprit în gară, dar nu cobora nimeni. Conform uzanțelor protocolare, primul ar fi trebuit să coboare regele Mihai I. Pentru un moment, a apărut la geam, apoi a dispărut, fără să se înțeleagă de ce nu coboară. Ce se întâmplase? Venind la fereastra vagonului, regele Mihai I zărise între podoabele gării foarte multe drapele alb-roșii-verzi – culorile drapelului de stat al Regatului Ungariei – și refuza să coboare. Firește, “incidentul” din gara Cluj a ajuns și la cunoștința lui A.I. Vîșinski, care, fără nici o rezervă ori ezitare, a aprobat atitudinea regelui, afirmând că, din moment ce Transilvania se află sub suveranitate românească, drapelul unui stat, cu care aliații și România se află în război trebuie numaidecât înlăturat, în ciuda faptului că primarul Clujului și prefectul județului au încuviințat arborarea lui. Apoi, au fost festivitățile de preluare de către autoritățile românești a celor 11 județe smulse României prin Diktatul de la Viena. O sărbătoare frumoasă, înălțătoare, cu proiecte ale colaborării și conviețuirii pe măsura omeniei și democrației românești. În patru din cele 11 județe realipite patriei noastre au fost instalați prefecți maghiari…

…Dar, după o săptămână de la aceste emoționante manifestări, la 20 martie 1945, erați din nou în închisoare!

– Petru Groza aflase la Cluj că se pregătesc unele acțiuni împotriva mea, de către cei care n-au uitat atitudinea mea din vremea Diktatului și nici faptul că, executând misiunea ce mi-a fost dată, am adus la Cluj câteva mii de steaguri românești. Mi-a propus atunci să mă întorc la București, cu vagonul său ministerial. Voiam însă să-mi revăd mama, care trăia la Stoiana, nu prea departe de Cluj. De arestat, m-a arestat chiar șeful poliției, care se chema… Cioclu. Dar, incredibil!, la grefă nu am fost înregistrat sub numele meu, ci sub cel de… Farkas László!

Altă aventură. Asta ce “țintă” avea?

– Pur și simplu suprimarea mea fizică! Ulterior am aflat cu stupoare că în pivnița închisorii îmi era pregătit chiar și coșciugul. Iar cu nu prea mulți ani în urmă, am aflat că exista și Farkas László. Și nimeni n-ar fi regretat moartea lui de vreme ce a fost unul dintre trădătorii mișcării comuniste din Transilvania de Nord.

Cum v-ați recăpătat, totuși, identitatea?

– Datorită unui polițist român, care mai trăiește. El a venit într-o noapte în celula mea și, din “solidaritate națională”, mi-a destăinuit totul. Mi-a adus apoi creion, hârtie și o lumânare, propunându-mi să cer ajutorul vreunui cunoscut influent. Polițistul era un om de omenie, hotărât să-și dea demisia, indiferent ce avea să se întâmple a doua zi, nevrând să fie părtaș la o asemenea nelegiuire. De scris, i-am scris primarului Clujului, adică lui Tudor Bugnariu. Chiar în ziua aceea mi-am recăpătat identitatea, făcându-se schimbarea și la grefă. Pe urmă, după vreo șapte luni, când am fost eliberat, am deschis și un proces…

Împotriva cui?

– I-am împrocesuat pe Lajos Jordáki și pe Teofil Vescan, pentru abuz de putere. Din ordinul lor am fost arestat…

Am impresia că răsfoim filele unui straniu roman de aventuri. Ca să-l parcurgem mai departe, trebuie să vă întreb… ce-a urmat după eliberarea din acest nou arest?

– Au colaborat o vreme cu organizația locală a Uniunii Patrioților, apoi i-am organizat pe artiști și ziariști în sindicat, formând un sindicat “mixt”. Mai încercaseră și alții, dar fără să reușească. Până la urmă, am reușit, Sindicatul Mixt al Artiștilor, Scriitorilor și Ziariștilor devenind o realitatea în vremea când, încet-încet viața în Transilvania de Nord începea să se normalizeze. Să încerc să enumăr câțiva dintre membrii acelui sindicat “mixt”: Lucian Blaga, Ion Agârbiceanu, Ioanichie Olteanu, Lászlo Salamon, Al. Szolnay, István Nagy și alte personalități ale Transilvaniei postbelice. Erau, între ei, scriitori, pictori, sculptori, ziariști. Ca să folosesc o expresie la modă atunci, pot spune că i-am “sindicalizat” ușor, fără probleme. Și dacă bine-mi aduc aminte, cel dintâi scriitor român sindicalizat a fost chiar Lucian Blaga!

…Și de ce vă place să spuneți că acel sindicat “mixt” a fost unul… vesel?

– Pentru că s-au sindicalizat și lăutarii, ca și artiștii de circ, inclusiv clovnii, alături de dansatoarele de bar…

Circ la Cluj?

– Era venit pentru o stagiune mai lungă la Cluj Circul Krateyl și l-a prins aici… “sindicalizarea”. Sindicatul acesta avea vreo mie cinci sute de membri. Gândiți-vă: erau lăutarii, artiștii plastici, ziariștii, scriitorii, erau teatrele, era opera…

Apropo de Teatru Național și de Opera Română. Au fost și ele în “exil”. Când și-au reluat activitatea?

– De la Timișoara, unde au fost găzduite în vremea celor patru ani, au încercat să revină în câteva rânduri, ca și Universitatea, împărțită între Sibiu și Timișoara, dar nu au reușit. Cred că au revenit abia prin anul 1946, având la conducere doi directori foarte potriviți: Ion Rânzescu, eminentul regizor care mai târziu a plecat la Opera din București și acel om de cultură care a fost dr. Aurel Buteanu, la Teatrul Național. De revenit, a revenit practic toată “garda”. Au mai rămas doar câțiva, deoarece se preconiza înființarea și la Timișoara a unui teatru și a unei opere…

Iar după îndeplinirea “misiunii sindicale”, Raoul Șorban ce destin a avut?

– Am revenit în învățământul superior, acolo unde, înainte de război, am fost o vreme asistent al profesorului de Istoria Artei, Coriolan Petran. Am fost numit director al Conservatorului, apoi rector al Institutului de Arte. O vreme, m-am îndeletnicit apoi cu munca de zugrav într-o cooperativă din Cluj. Erau la mijloc alte răbufniri din partea celor care îmi provocaseră atâtea necazuri și în vremea Diktatului. După doi ani, am fost repus în drepturi, fiind reintegrat ca profesor la Institutul de Teatru “Szentygörgy Istvan” din Cluj, deoarece Institutul de Arte s-a desființat. Am fost reîncadrat ca profesor de Istoria Teatrului dramatic, pentru secția română…

Cu fostul “elev” al lui Oscar Kokoschka ce s-a întâmplat?

– Mă întrebați, din câte înțeleg, despre “destinul” pictorului Raoul Șorban! Iată ce s-a întâmplat: am continuat să pictez, să particip la expoziții. Împreună cu profesorii Virgil Vătășianu și Gyula László, am organizat în anul 1947 primul Salon de artă plastică din Transilvania. O vreme am fost și pictor-scenograf la Teatrul Național din Cluj.

Când v-ați despărțit de pictură?

– O dată cu “realismul socialist”! Am fost “demascat”, cred că în revista “Contemporanul”, de către Eugen Rodan și Nicolae Moraru, două personaje de epocă…

Cum suna “demascarea”?

– Simplu: că Baba la Iași și Șorban la Cluj sunt… “cosmopoliți”! Cu precizarea că, logic, tot în spiritul epocii, cosmopolitismul este anticamera spionajului britanic. Iar după denunț, atât Baba cât și eu am fost dați afară. Pe această temă – nu uitați că în acel moment eram Rector al Institutului de Arte din Cluj – am avut și o discuție cu primul-secretar de-atunci al Regiunii de Partid, Dumitru Dejeu, de altfel un om foarte de treabă, care ținea la mine. Replica lui a fost următoarea: “Ce să fac? Uite, n-am cum să te ajut, așa scrie despre tine, că ești cosmopolit și decadent. Și mi s-a spus că nici nu poți picta altfel, în spiritul nou, al realismului socialist”. Ca să-i dovedesc că pot, am acceptat o comandă a Regiunii de Partid, făcând un portret uriaș pentru Stalin, pe care, firește, nu l-am semnat. Am încasat atunci 20.000 de lei, iar portretul a plăcut foarte mult tovarășilor de la Regiune, care n-au întârziat să afirme că e realizat cu cele mai realiste mijloace coloristice și de expresie. S-a convins atunci și tovarășul Dejeu că pot face și așa ceva, dar i-am spus că asta nu e pictură. E meserie! Și dacă nu se poate face pictură, renunț…

…Și “demascatorii”?

– Normal, valurile i-au aruncat acolo unde le era locul. Dar vedeți? Un număr de ani “ideologia” lor a prins pe solul plăpând al anilor ’50!

Ce ați “lăsați” în cei 40 de ani câți ați slujit învățământul artistic din țara noastră?

– Poate mai mult decât speranța că am reușit să contribui la profesionalizarea Istoriei Artei, la profesionalizarea unor generații, prin cei aproximativ 110 absolvenți, la formarea cărora am colaborat și eu. Am “lăsat” apoi câteva cărți, în care am pus speranță și pasiune cu gândul că ele ar putea fi utile. Dar crezul valabil azi, mâine poate fi răsturnat și înlocuit cu altul. Știu bine acest lucru!

Ați dedicat ultima carte unui pictor născut pe meleagurile Maramureșului, la Sighet, dar care a lucrat o mare parte a vieții sale la München. Cine este, de fapt, eroul cărții “O viață de artist între München și Maramureș”?

– Este un artist moldavo-armean, născut la Sighet, pe numele său moldovenesc Corbul, nume maghiarizat în anul 1850 în Hollósy, prin traducere ad-literam: corb, în ungurește înseamnă holló. Numele său armenesc era Ardzruni. El a trăit 40 de ani la München și a întemeiat Centrul de artă de la Baia Mare, în anul 1896. lucru aproape uitat! Și a condus acest Centru până în anul 1901. A mai întemeiat apoi încă un Centru de artă la Teceu, tot în Maramureș, unde revenea an de an cu studenții Academiei sale particulare din München. Problema este complexă. În carte, dezbat biografia și creația acestui foarte mare artist și la fel de mare pedagog, evocând o epocă a Austro-Ungariei ostilă dezvoltării normale a culturii naționalităților din cuprinsul ei. O epocă în care artiștii de diferite naționalități erau “expropriați” și “topiți” în masa culturii maghiare. Am cunoscut mulți elevi ai lui Hollósy, dintre care azi nu mai e nimeni în viață. Ei mi-au trezit interesul pentru a cunoaște viața acestui mare artist…

Hollósy când a murit?

– În anul 1918, la 18 mai. N-a apucat, dar ar fi dorit foarte mult să vadă cum dispar cele trei mari imperii: german, austro-ungar și țarist. A fost una din marile dorințe ale vieții lui.

Azi, pentru Raoul Șorban ce lipsește din Clujul de odinioară?

– Lipsesc mai ales mulți dintre oamenii orașului. Lipsește Victor Papilian, lipsesc Zaharia Bârsan, Pavel Dan și Géza Hossu (cine își mai amintește de el?); lipsește doctorul Elekes, lipsesc profesorii Coriolan Tătaru și Grigore Benetato, scriitorul András Szilágyi ca și Ladea, Szervátiusz, Szolnay, Tasso Mardini; lipsesc cei mai mulți dintre prieteni, răriți de moarte, dezbinați de ideologii, ori spulberați în cele patru vânturi de tribulațiile destinului. Mai lipsește apoi Aurel Socol, cel care și-a încheiat viața ca dulgher la Someșeni, în vreme ce Imre Mikó, ca să dau un singur exemplu, și-a terminat rosturile pe pământ ca redactor ideologic al unei edituri. Mai lipsește surpriza unui hazard: o întâlnire la cafenea, într-o sală de curs, o masă la restaurantul lui Darvas, o plimbare în parc…

Greu se iese din fascinanta lume a amintirilor. O lume din care face parte și întâlnirea dumneavoastră cu Tudor Arghezi…

– Șansa de a-l cunoaște mi-a oferit-o doamna Tonitza, văduva pictorului Nicolae Tonitza, despre care îmi propusesem cu ani în urmă să scriu o carte. Ne întâlneam de multe ori, prin anii ‘930, vara, la Balcic și Mangalia, unde se înfiripau interesante și pitorești colonii de artiști. Eram pe-atunci foarte tânăr și m-am bucurat de șansa ce am avut-o. Gândul de a scrie acea carte despre Tonitza l-am împlinit, lucrând câțiva ani împreună cu doamna Tonitza pentru stabilirea textelor; cam 2000 de pagini! Din ele am selecționat până la urmă cca. 300 care conțineau esențialul. Era însă nevoie și de o prefață. Soluția a propus-o doamna Tonitza: să-i propunem maestrului Arghezi s-o scrie. Știam că reacția nu poate fi decât favorabilă, de vreme ce familiile erau în frumoase raporturi de prietenie. Pentru a pune la cale obținerea textului, împreună cu doamna Tonitza i-am făcut o vizită maestrului Arghezi la Mărțișor. A primit, cum anticipasem, bucuros propunerea, iar peste un timp mi-a dat textul bătut la mașină. O pagină emoționantă, foarte tristă, care avea corecturile și modificările făcute cu stiloul. O mai păstrez. Iar cartea, “adunată” din ce a scris Nicolae Tonitza și a rămas răspândit în zeci de publicații, cu diverse pseudonime, a devenit pentru mulți ani referință principală la Tonitza și epoca lui…

Am auzit, revenind la amintirea strămoșilor, că ați găsit morminte ale lor prin apropierea Debreținului, pe teritoriul de azi al Ungariei…

– Vă spuneam că îmi cunosc arborele genealogic, pe linie bărbătească, de vreo 700 de ani. Să vă mai ofer câteva informații din secolul trecut. În anul 1802, a murit la Nyír-Arony, o comună situată la vest de Debrețin, un strămoș al meu, Toma Șorban de Cernești, protopopul greco-catolic român al acelei așezări locuite atunci de români. În anul 1985, o vară a mea, Ileana Oros, născută Mihalcea, din Cluj, pleacă la Nyír-Adony să vadă în ce stare se află mormântul strămoșului nostru Toma Șorban. A găsit parohia, dar nu și mormântul! Din vechiul cimitir românesc au fost scoase toate pietrele de mormânt și stivuite undeva, în preajma câmpului sfânt. Actualul preot greco-catolic de acolo, de origine ruteană, păstorind la Nyír-Adony de vreo 18 ani, nici măcar nu auzise că în această localitate ar fi trăit vreodată români, deși inscripțiile de pe pietrele de mormânt din cimitirul nou arată tot nume de români, dar scrise în ortografie ungureană, ca de exemplu, Serbán, Nyistor, Sztáncs și încă multe altele. Arhiva veche a Parohiei nu putea fi cercetată, întrucât se afla de un deceniu, pentru “conservare”, la Debrețin, de unde se va întoarce, totuși, cândva, în copie fotografică! La întrebările insistente ale Ilenei Oros, parohul și-a chemat cantorul, descendent de crâsnici, ca să-l întrebe dacă a auzit ceva despre români, acolo la Nyír-Adony. După ce afirmase la început că nu a auzit absolut nimic despre existența românilor pe aceste meleaguri, a plecat, revenind și spunând că de la bunicul său – și el cantor – învățase două cântece, fără să le înțeleagă textul: “Hristos a înviat” și “În Iordan botezatu-te-ai Tu Doamne”. Românește! Atât mai rămăsese ca “urmă” de la cei 46.597 de greco-catolici ai județului Szabolcs, menționați ca atare încă și în anul 1896, deși la acea dată statistica Regatului Ungar stabilise deja că fosta comună românească Nyír-Adony, de la vest de Debrețin, din județul Szabolcs, plasa Nagykállo, era locuită de…3.181 unguri. Exclusiv unguri! Urme care dispar. Urme ale părinților noștri. Urme șterse în vremea când baronul Dezsö Bánffi, președintele Consiliului de Miniștri din Ungaria, își dezlănțuise cu furie, așa cum nu se sfia s-o declare “politica șovină (…) pentru crearea unui stat unguresc unitar cu o singură limbă”! Apoi, continuându-și periplul în căutarea strămoșilor, Ileana Oros s-a oprit și la Carei. Acolo a regăsit mormântul lui Toma Șorban-jr., mort prin anii 1870, și el tot protopop român, ca și bunicul său, cel care murise la Nyír-Adony, în 1802.

Mărturisesc sincer, că discuția și întâlnirea cu dumneavoastră m-a captivat. Uneori, așa cum am și spus, am avut impresia că parcurgem filele unei cărți cu întâmplări fantastice, dar de fiecare dată m-am trezit într-o lume totuși reală. Adesea nedreaptă, adesea chinuită, adesea cu vise și speranțe omenești frânte sau în zboruri semețe, câte o dată inumană, vicleană. Cred însă că sunt adevăruri ce trebuie cunoscute. Așa cum au fost ele și nu altfel!

– M-am întrebat și eu adesea dacă e bine să spunem la infinit adevărurile pe jumătate, să diminuăm fapte, să uităm chiar responsabilitatea unora sau culpabilitatea altora, să ștergem cu buretele tot ce-a fost “problemă”, cu bunul gând că mâine o să fie mai bine și, că, tot ce-a fost ieri nu se va mai repeta niciodată!

Întrebările pe care mi le-ați adresat, m-au îndemnat să cercetez labirintul trecutului, să mă întorc la înlănțuirea unor întâmplări rămase în penumbră ori părăsite uitării; să interoghez învălmășeala unor amintiri confuze, ca să constat cât de dificilă este reconstituirea lor, garantată și verificabilă. Când am încercat să evit sfera formulelor de serie și să vă răspund fără artificii la probleme mai complexe, cu rădăcini ramificate în timp, în nici o împrejurare nu am avut intenția de a stârni furtuni. Dar, pentru a înțelege întreaga încâlcire a zilelor de ieri, trebuie interogate fără iluzii și întâmplări neplăcute, a căror existență se cuvine a fi înregistrată în conștiința posterității. Evitarea lor ar pune sub semnul întrebării caracterul real al trecutului, ori ar înlesni proiectarea asupra lui a unor anumite interese actuale, care, de asemenea, i-ar falsifica sensurile adevărate.

Constantin Mustață

Cluj-Napoca, Moneasa, București,

(mai 1986 – februarie 1988)

RaoulSorban.Ro

De Ziua lui Raoul Șorban, 4 Septembrie 2020,

la 60 de ani de la Diktatul de la Viena