• Subcribe to Our RSS Feed
Tagged with " Transilvania"

Raoul Şorban, un om providenţial. O evocare de Dorin Suciu

Mai 10, 2015   //   by RS   //   Articole, In Memoriam Raoul Sorban  //  No Comments

Raoul Sorban Ro

Raoul Şorban a fost un personaj providenţial, adică un om pe care destinul l-a desemnat să fie acolo unde era nevoie să fie, atunci când era necesar să fie, şi care a avut curajul să spună, să scrie şi să facă ceea ce trebuia făcut. Pentru ca să se ştie şi să nu se uite. Cred cu tărie că dacă el nu şi-ar fi făcut datoria faţă de el însuşi şi faţă de neamul său, astăzi conştiinţa multora dintre noi, ca români, ar fi arătat altfel. Nu am să scriu însă despre cel care a fost Raoul Şorban, muzicianul, pictorul, criticul de artă, profesorul, scriitorul, istoricul sau omul politic – s-a scris despre el frumos, cu vorbe alese -, ci despre omul viu, cel care trăieşte şi va mai trăi un timp, atât cât vor trăi amintirile celor care l-au cunoscut.

Dorin SuciuŢin minte ziua când am avut revelaţia predestinării lui Raoul Şorban. S-a întâmplat într-o seară ceţoasă de toamnă a anului 2001. Mă invitase la el acasă, în apartamentul său din Bucureşti, ca să lămurim împreună sensurile unui pasaj ambiguu dintr-un document descoperit de istoricul Vasile Lechinţan în arhivele clujene. Un raport din data de 5 octombrie 1940 al jandarmeriei horthyste care adeverea faptul că Albert Wass, conte de Ţaga, scriitor şi criminal de război, reciclat după anul 2000 în simbol cultural şi politic al maghiarimii ardelene, era cel care iniţiase împingerea la moarte a două tinere evreice şi a doi ţărani români. Când am plecat, noaptea târziu, mi-a dat cartea sa Chestiunea maghiară, apărută de curând, dar de negăsit. Mi-a spus şi de ce: cea mai mare parte a tirajului fusese blocată în depozitul editurii la care erau acţionari doi oameni politici ajunşi între timp la putere – un prim-ministru şi consilierul său – care aveau nevoie de voturile partidului etnic…

Dimineaţa, aproape cặ terminasem de citit cartea care dezvăluia întreaga impostură istorică, culturală şi politică a „hungarismului”, cum îl numea Raoul Şorban, şi, totodată, drama unei naţiuni căreia i s-a creat iluzia unei superiorităţi culturale şi politice şi a unei false misiuni civilizatorii cu consecinţe nefaste pentru ea însăşi şi pentru naţiunile din jur. Rezultatul, demonstra Chestiunea maghiară, s-a tradus iniţial în dispreţul iar mai apoi în ura faţă de tot ce nu este maghiar ci român, german, sârb, croat sau slovac. Totul era scris „sine ira et studio”. Nu citisem ceva mai cutremurător de la cartea despre Transilvania a lui David Prodan.

„Drama Trianonului”

Raoul Şorban a trăit, el însuşi, toate chinurile şi umilinţele la care au fost supuşi românii, dar şi evreii, ţiganii şi toate celelalte minorităţi, în perioada celor patru ani în care Transilvania de Nord a fost făcută cadou lui Horthy de către Hitler şi Mussolini. Pentru că a îndrăznit să scrie despre calvarul neamului său şi să dea pe faţă duplicitatea unor personaje care, din „prieteni” şi „democraţi”, s-au transformat brusc în neprieteni şi colaboratori zeloşi ai regimului horthyst, a fost acuzat că este antimaghiar şi şovin. Nimic mai fals. A iubit şi a respectat limba şi cultura celor cu care şi-a petrecut copilăria. În cursul întâlnirilor pe care le-am avut, treceam fără să ne dăm seama de la limba română la limba maghiară atunci când discutam despre documente. Vorbea ungureşte cu vădită plăcere, iar în Bucureşti nu prea avea cu cine. Era un împătimit al culturii ungare şi un fin cunoscător al literaturii de limbă maghiară.

Avea cunoştinţe vaste şi profunde de istorie a Ungariei. Mi-a prezentat ceea ce el numea „drama Trianonului”, cu reală compasiune pentru cei cărora guvernanţii de atunci ai Ungariei le-au indus o psihoză colectivă de frustrare care a grevat mai apoi şi mentalul colectiv al generaţiilor următoare. Era de părere că această dramă a fost potenţată de orbirea clasei politice ungare care, şovină şi obsedată de hegemonie, a refuzat să înţeleagă că Pacea din 1920, oricât de dureroasă pentru naţiunea ungară, era un act de dreptate făcut popoarelor majoritare şi oropsite ale monarhiei bicefale şi nu un accident funest. Şi felul în care, în anii care au urmat, printr-o propagandă insidioasă, în loc să fie lăsată să se vindece, rana Trianonului a fost reinfectată sistematic iar aceeaşi propagandă a transformat iredentismul şi revizionismul într-o veritabilă religie de masă. Cu consecinţe tragice pentru cei care, nefiind maghiari, au avut neşansa să se afle după Dictatul de la Viena în Transilvania de nord…

Îşi amintea cum, în mod paradoxal, această neşansă a fost pentru el benefică pentru că l-a ajutat să dobândească conştiinţa faptului că era român. A fost necesară pentru aceasta o dublă trădare, cea a colegilor artişti şi cea a prietenilor din tinereţe, toţi maghiari ardeleni, fără excepţie. Cea mai dureroasă a fost infidelitatea lui Károly Kós (Kosch), personalitate complexă, arhitect, grafician, literat, care se erijase în promotor al ideii de „transilvanism”, înţeles ca o matrice spirituală la naşterea căreia au contribuit deopotrivă, în decursul timpului, maghiarii, germanii şi, alături de ei, românii ardeleni. Mi-a povestit cum Kós, care devenise preşedintele „Breslei Miklós Barabás” a artiştilor plastici din Transilvania de Nord, a transformat-o într-o asociaţie oficială a regimului horthyst care i-a repudiat pe cei de altă origine decât cea maghiară. Se simţea în glasul său obida când mi-a reprodus vorbele cu care cel care se pretindea „apostolul transilvanismului” i-a alungat din expoziţia asociaţiei pe el şi pe un coleg evreu: „Aţi înnebunit? Aici nu va călca picior de valah sau jidan!”

Falsificatorii de istorie din UDMR

Am să povestesc o amintire pe care mi-a împărtăşit-o şi pe care nu am regăsit-o în nici una dintre cărţile sale. Dacă ţin bine minte, odată când era bolnav la pat, mama lui (care era armeancă), l-a mângâiat şi ţinându-l de mână i-a destăinuit că pe el îl iubeşte mai mult decât pe fratele său Vilian pentru că el, Raoul, „simte mai româneşte”. Era greu în acei ani să fii român, ba chiar primejdios, iar bătrânul de 90 de ani mi-a mărturisit, privind cu ochii duşi, că nu poate uita senzaţia stranie de vină pe care a avut-o în acele clipe.

Avea o anume seninătate, a celui care ştie că în viaţă nu există învingători sau învinşi, ci doar supravieţuitori. L-am văzut o singură dată tulburat, atunci când i-am dus copia unui document prin care organizaţia UDMR din judeţul Cluj solicita ca, pe o anumită clădire din oraşul Dej, să fie pusă o placă comemorativă care să ateste că acolo „a trăit şi creat” scriitorul Daday Loránd. Cererea purta avizul lui Mircea Opriţă, preşedintele filialei clujene a Uniunii Scriitorilor din România. Or, Daday era cel care, sub pseudonimele Mózes Székely şi Dűcső Csaba, publicase în 1935 la Budapesta cărţile Zátony (Împotmolirea) şi Nincs Kegyelem (Fără milă), unele dintre cele mai infamante scrieri antiromâneşti, care instigau deschis la genocid împotriva „valahilor”! S-a schimbat la faţă şi mi-a povestit cu voce albă cum el personal asistase la Cluj, în iarna lui 1943, la o conferinţă în care Daday Loránd propusese „rezolvarea problemei valahe” prin “smulgerea din pântecele femeilor valahe a feţilor lor scârboşi.” Apoi mi-a relatat că, imediat după Dictatul de la Viena, în calitate de inspector şcolar al judeţului Someş, Daday a dat dispoziţie să fie daţi afară toţi învăţătorii români din satele unui judeţ care era românesc în proporţie de 90%. Imediat după „eliberare”, acest personaj sinistru fusese recuperat de Uniunea Populară Maghiară şi, pentru un timp, numit primar al oraşului Dej. Spălarea politică, mi-a istorisit – şi acum glasul său suna aproape amuzat -, avea să fie completă în 1981, o dată cu apariţia în editura Kriterion, al cărei director era Géza Domokos (viitorul preşedinte al UDMR), a Lexiconului Literaturii Maghiare din România. În articolul dedicat lui Daday Loránd nu se sufla nici un cuvânt despre activitatea sa de colaborator al regimului horthyst sau despre scrierile sale şovine, în schimb era menţionat meritul de a fi participat la acţiunile mişcării comuniste ilegale din România interbelică! Faptul că acum cineva putea avea neruşinarea de a cere ca un asemenea individ să fie comemorat pentru merite culturale (!) i se părea totuşi prea mult.

Ascultându-l pe Raoul Şorban îmi dădeam seama că marea lui „vină” nu a constat doar în faptul de a nu fi pierit în acel vârtej de resentimente, dispreţ şi ură care a fost dezlănţuit în septembrie 1940, ci de a fi avut chiar îndrăzneala să mărturisească despre trădarea prieteniei, cinism şi ipocrizie, despre mistificările politice, culturale şi istorice, indiferent de perioada în care s-au petrecut. Să se implice în dezvăluirea oricărui gen de impostură, aşa cum a făcut-o şi în ultima sa carte al cărei conţinut corespunde pe deplin formidabilului său titlu: Invazie de stafii. O carte-testament care desluşeşte înţelesul fundamental al existenţei unui om, o declaraţie de credinţă faţă de poporul căruia îi aparţine şi pe care îl avertizează asupra primejdiei de a-şi retrăi trecutul dacă îl ignoră.

„Între Béla Kun şi Béla Markó, eu îl prefer pe Béla Bartok!”

S-ar putea crede că Raoul Şorban era o figură sumbră, în firea căruia vremurile pe care le trăise lăsaseră urme de neşters. Nimic mai greşit. Avea un simţ al umorului deosebit, pe care îl exercita în primul rând asupra lui însuşi. Se distra copios amintindu-şi cum, în anii 40, era să se bată în duel, la Cluj cu un anume Dăncuş (parcă), sau cum îl criticase Andrei Pleşu într-o şedinţă de partid pentru „imoralitate”, având în vedere că se căsătorise de vreo patru sau cinci ori. Mi-a explicat că, de fapt, el era un monogam convins, dar „în serie”… Îmi stăruie în memorie felul delicat în care a pus capăt unei discuţii, care se întinsese cam mult, pe tema oportunismului politic: „Fără supărare, între Béla Kun şi Béla Markó, eu îl prefer pe Béla Bartok!”

Îmi reproşez că nu am stăruit asupra resorturilor sufleteşti ale acţiunilor de salvare a evreilor în care fusese implicat. Mi-a spus doar că, împreună cu mulţii alţii, a făcut-o dintr-un spirit de solidaritate umană, potenţat de starea de umilinţă care îi fusese rezervată ca român în partea de Transilvanie ocupată de Ungaria, că nu fusese niciodată un temerar, dimpotrivă, dar că a încercat conştient să-şi domine frica. O minunată definiţie a curajului.

Ultima amintire despre Raoul Şorban este cea privind reacţia lui când l-am avertizat că în curând va apărea traducerea din limba maghiară a unei cărţi în care va fi atacat. De obicei, îmi vorbea cu «dumneavoastră». Atunci m-a privit stăruitor şi mi-a spus: „Dragul meu, nu are nici un rost. Îi cunosc prea bine pe cei care mă calomniază şi ştiu şi motivele. În faţa propriei mele conştiinţe eu sunt curat, ştiu ce am făcut, ştiu ce n-am făcut şi îmi pare rău doar pentru că aş fi putut face mai mult şi mai din timp.” Apoi a recitat în limba maghiară ultimele două versuri ale minunatei poezii Mi-e inventarul gata de József Attila:

„Akárhogyan lesz, immár kész a leltár / Eltem – és ebbe más is belehalt mar.”

Ce-o fi, o fi – mi-e inventarul gata. Basta !Trăii – şi alţii au murit de boala aceasta. Era în toamna lui 2005. Peste puţin timp a plecat la Cluj. Nu s-a mai întors niciodată la Bucureşti. S-a stins în vara următoare, la 94 de ani, după o viaţă în care a trăit cât alţii în şapte…

Dorin Suciu / Neamul Românesc

RaoulSorban.Ro

Recviem pentru un ultim mare umanist: Raoul Sorban. Un omagiu de Mihai Ungheanu

Mar 21, 2013   //   by RS   //   Articole, In Memoriam Raoul Sorban  //  2 Comments

Mihai Ungheanu anti-komintern - RaoulSorban RoRECVIEM PENTRU UN ULTIM MARE UMANIST: RAOUL ŞORBAN

de Mihai Ungheanu

Raoul Şorban (1912-2006), profesorul de istoria artelor şi „profe­sorul de naţionalism“, ne-a părăsit la 94 de ani, plecând la cele veşnice. Trupul respectabilului bărbat a fost îngropat în cimitirul din Dej, la 21 iulie 2006, zi însorită, cu multă lume, lângă mormântul tatălui său, Guilelm Şorban, fost prefect al Dejului şi, mai ales, compozitor cunoscut. Raoul Şorban era un aristocrat cu o nobleţe atestată în documente latineşti, regale, din se­colul al XIII-lea. Raoul Şorban era un cosmopolit. Vorbea, din copilărie, cu tovarăşii de joacă, română, maghiară, germană.

A studiat, apoi, muzica şi istoria artelor în mari oraşe europene, la Viena şi în Italia. Şi-a petrecut vremea printre artiştii şi literaţii Clujului, ca om al orizonturilor deschise, liber de orice determinări de neam, libertate sporită de condiţia sa de fiu de moşier. Atelierul lui de pictor era un laborator în care se intersectau toate graiurile locului. Anii 1940-1944 au produs, însă, modificări imprevi­zibile în viaţa tânărului pictor, care se împărţea între propriul atelier şi cena­clurile literare găzduite de profesorul Victor Papilian. În momentul în care foştii prieteni de colocvii literare, din poliglota cafenea clujeană, i-au dat de înţeles că fiind „valah“ este fiinţă de rang secund, ca orice valah şi orice evreu, Raoul Şorban a descoperit lumea intoleranţei şi a opresiunii.

Fiul de moşier a ţinut, însă, să se confunde cu ai lui, cu „valahii“, şi să facă din această alegere un resort de acţiune. În iniţiativele culturale de ordin simbolic ale puţinilor intelectuali şi artişti români rămaşi în Transilvania ocupată de tru­pele ungare, a avut, de aici înainte, un rol de seamă. Cât de atroce a fost această ocupaţie asupra Ardealului de Nord, ne-a spus-o scriitorul Francisc Păcurariu în romanul Labirintul (1974), în care multe situaţii şi personaje sunt luate din realitate. Raoul Şorban a luat, firesc, partea celor prigoniţi, ajungând pe această cale să participe la salvarea evreilor din Transilvania de Nord, meniţi exterminării la Auschwitz. A ajuns, la fel de inevitabil, şi în „companiile“ de muncă, în care erau mobilizaţi prioritar români, trimişi să facă lucrări istovitoare, riscante, în spatele frontului. A avut parte de închisoare, unele condamnări fiind dictate de ocupantul ungur, dar şi de statul român, ocupat de Armata Roşie şi condus de un partid bolşevic. Paradoxal este că Raoul Şorban era un om cu vederi de stânga. După o detenţie politică de câţiva ani, Raoul Şorban a putut să intre, timid, în activitatea culturală, ca redactor de editură, ca pictor, ulterior ca profe­sor de istorie a artei. Cu toate că mai tânărul său coleg de generaţie a ţinut să vorbească, în romanul Labirintul, despre cumplita perioadă a ocupaţiei ungare, Raoul Şorban a aşteptat multă vreme până când s-a pronunţat ca martor al acelei sinistre perioade.

A apărut, în public, ca participant la o dezbatere a revistei Luceafărul despre anii ’40, ai ocupaţiei armatei ungare în Transilvania, unde a adus un cuvânt lucid, nuanţat, neiertător şi exact. Era în anii ’80. După care a vorbit despre salvarea evreilor din Transilvania de Nord, pe care ocupantul ungar îi livra, în loturi succesive, Auschwitz-ului. Făcuse parte din releele ascunse ale acestei operaţii desfăşurate de evrei, cu sprijin românesc. Mărturiile au fost puse pe hârtie de scriitorul Adrian Riza şi tipărite în Almanahurile Luceafărul.

Declaraţiile lui Raoul Şorban erau o adevărată revelaţie, care modifica optica mohorâtă cu care erau pri­viţi – şi cu care se priveau – românii. Din suta de mii de exemplare ale unui asemenea Almanah, unul a ajuns la fostul rabin al Clujului, Moshe Carmilly-Weinberger, care s-a întors în România să-şi regăsească colaboratorul din vremuri de restrişte. A avut loc o întâlnire, au avut loc discuţii (am fost mar­tor la una din ele!). Acesta a fost începutul de drum prin care Raoul Şorban a ajuns „Drept între Popoare“ la Tel Aviv, unde a primit faimoasa diplomă şi a sădit un pom ca toţi cei laureaţi pentru că au salvat evrei, fără ca ei înşişi să fie evrei, acţionând în mod idealist. Deşi invitat oficial, la Yad Vashem, Raoul Şorban n-a primit paşaportul cuvenit. A plecat la Tel Aviv cu paşaport turistic şi cu recomandarea să nu facă declaraţii de presă. Acestui eveni­ment, căruia presa străină i-a acordat atenţie, presa română i-a întors spatele. Mâna lungă a Războiului Rece impunea ca, despre români şi România, să nu circule nici o opinie favorabilă.

Mai mult, autori care scriseseră despre ome­nia românească faţă de evrei, în epoca Holocaustului, au început să-şi schimbe opiniile şi chiar să conteste salvarea evreilor, pentru care Raoul Şorban devenise „Drept între Popoare“. Explozia de adevăr a mărturisirilor lui Raoul Şorban, privind prigoana ocupantului în Transilvania de Nord şi prigonirea şi exterminarea evreilor aici, incomoda calcule diverse. După teribilele zile ale lui decembrie 1989, l-am văzut pe Raoul Şorban preocupat de sângele vărsat în Transilvania de Nord şi încercând să înfiinţeze, cu ajutorul guver­nului provizoriu de la Bucureşti, un ziar – Ardealul, care n-a putut lua fiinţă. A tipărit în schimb o lucrare de avertisment, la care îl îndemna vechea sa experienţă de „valah“ discriminat în Transilvania de Nord, Fantasma imperiu­lui ungar şi Casa Europei (1990), care a fost un mesaj venit la timp şi i-a asigurat recunoştinţa cititorilor. Profesorul de istorie a artei, care se ocupase de Tonitza, de Vida Geza, nu-şi uitase instrumentele. Raoul Şorban a tipărit singulara monografie O viaţă de artist, despre Simon Hollósy-Corbul, „pictor din Şcoala de la Baia Mare“, evidenţiindu-i valoarea, fără a uita metodele prin care propaganda ungară i-a schimbat identitatea, din român în ungur. I-au urmat şi alte cărţi, precum Chestiunea maghiară şi, mai ales, Invazia de stafii, volum memorialistic, ce include fragmente din drama mai mul­tor ţări şi popoare, şi, nu în ultimul rând, drama poporului român şi aceea a autorului cărţii, legate de ultimul război mondial.

Sunt cărţi adânc meditate şi extrem de grăitoare pentru noua generaţie, aflată fatalmente departe de aceste evenimente atât de pline de urmări. La căpătâiul prestigiosului dis­părut, unde am ţinut să fiu prezent, s-au aflat şi au vorbit personalităţi impor­tante ale bisericii creştine, scriitori şi foşti studenţi, dar nimeni din partea celor pe care i-a salvat, cu riscul propriei vieţi, în anul 1944. Din generaţia lui Raoul Şorban sunt cunoscute figuri supradimensionate de rezonanţa operei lor: Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Edgar Papu, dar nici una cu altitudinea conştiinţei identităţii româneşti din Transilvania, în timpul războiului şi după aceea. Raoul Şorban a fost un artist veritabil, un literat cu o lucidă reacţie la răul care ne-a asediat şi ne asediază, un patriarh care n-a cedat nimic din ideile şi poziţiile sale, nici atunci când a fost părăsit, nici atunci când a fost lovit. Pentru generaţiile tinere, Raoul Şorban a fost o apariţie provi­denţială, despre care se va mai vorbi.

Sfidarea întunericului

A fost nevoie de trecerea a circa 40 de ani ca pictorul şi profesorul Raoul Şorban să vorbească. Istoria românilor din Transilvania era expusă strunit şi meşteşugit ca nu cumva să reiasă din ea crima istorică împotri­va românilor transilvăneni de-a lungul vremii. Adică adevărul. Scribii oficiali construiesc, în paginile care vorbeau despre această istorie, o armonie falsă. Despre genocidul contra românilor declanşat de partea ungară, ca ocu­pant între 1940 şi 1944, nici vorbă. Cărţile cu capitolele dedicate Dicta­tului de la Viena, din 1940, şi a efectelor lui erau vigilent cenzurate. Victimele de-atunci erau determinate să trăiască împreună fără să dea semne că s-ar fi petrecut ceva.

Erau logica şi politica Kominternului, care măsluia istoria conform intereselor misiunii pe care o îndeplinea. Lumii româneşti i se refuza, conştient, întreaga recunoaştere a propriului trecut. Când Marin Preda şi-a permis, într-un roman foarte citit, Delirul (1975), să tragă cortina pen­tru a se vedea adevărata faţă a istoriei, a reprimării rebeliunii legionare de către Antonescu, a războiului românesc în Răsărit, împotriva Uniunii Sovie­tice, cartea a fost arsă de comisarii politici ai Moscovei. După critica din Literaturnaia Gazeta, s-au pornit şi kominterniştii de serviciu din România să-l execute pe Marin Preda. Cartea a avut un mare ecou. Mare ecou a avut şi un roman al lui Francisc Păcurariu, Labirintul (1974), evocând cu un ton egal, aproape monoton, teribila experienţă românească din Transil­vania de Nord-Vest (1940-1944), descrisă cu precizie de martor ocular. Ambele au apărut după aşa-zisul an fatidic 1971, constituind două dovezi, pe lângă multe altele, că acest an de hotar negativ este o invenţie.

După 1971, prin scriitorii lor, românii s-au întors către adevărata lor istorie, vorbind despre propriile experienţe şi traume. Cât timp poţi constrân­ge un popor să-şi travestească dramele, tragediile în idile şi sărbători?

Raoul Şorban s-a înscris între cei care s-au hotărât să restituie tre­cutului românesc adevărata lui faţă. El a vorbit în termeni precişi despre teroarea instituită în Transilvania de Nord-Vest asupra românilor şi evreilor, precedând, în numele unei grave experienţe proprii, embargoul oficial pe care stătea pecetea Kominternului. Într-o dezbatere tipărită de revistă Luceafărul şi în două Almanahuri Luceafărul, Raoul Şorban a înfăţişat citi­torilor crunta prigoană contra românilor şi evreilor, şi, mai ales, riposta la ea, acţiunea de salvare a evreilor din Transilvania de Nord-Vest, care erau ajutaţi să ia, spre sud, drumul României, unde nu funcţionau trenurile către lagărul de exterminare al Auschwitz-ului. Depoziţia lui Raoul Şorban a fost amplă, informată şi tulburătoare. El a vorbit şi despre românii care au par­ticipat la salvarea evreilor, scoţând la iveală o istorie ascunsă, deloc cunos­cută în Europa Centrală. Harta europeană a societăţii umane luptând cu programele morţii se îmbogăţea. O trăsătură a firii româneşti, aceea a ospitalităţii şi solidarităţii umane, era ilustrată prin fapte cu semnificaţie istorică.

Raoul Şorban a făcut toate acestea cu bună ştiinţă, conştient de semnificaţia gestului întreprins: România a oferit, în 1944, căi de sal­vare a evreilor. Aceste dezvăluiri contraziceau istoria confecţionată, şabloanele prin care se repartizau binele şi răul şi se puneau etichete popoarelor. Datorită acestor dezvăluiri din Almanahurile Luceafărul, publicaţii tip magazin, care se tipăreau în o sută de mii de exemplare, Raoul Şorban a fost chemat la Tel Aviv, unde Yad Vashem l-a făcut „Drept al Popoarelor“. I-a recunoscut, cu alte cuvinte, adevărul dezvăluirilor. A primit o diplomă, o medalie, a sădit un pom în anii de după 1985, când evidenţierea unui lucru bine făcut de români era privită de oficialităţile de la Bucureşti cu duşmănie.

Raoul Şorban a dinami­tat o întreagă tradiţie propagandistică contrafăcută, aruncând aceste adevăruri în ochii tuturor. Evident, avea să plătească. Nici o publicaţie din România, cu excepţia Luceafărului, n-a prezentat sau menţionat onoranta postură a românilor, salvatori de evrei cu preţul propriilor vieţi. N-a lipsit nici riposta contra dezvăluirilor lui Raoul Şorban şi chiar contra autorului lor. A afirma că românii şi România au salvat evrei contrazicea o direcţie de lucru, tipic kominternistă, după care românii şi România constituie fenomene reacţionare dictatoriale, de speţa nazismului. Raoul Şorban, care a fost un om de stânga toată viaţa, care ştia cum se lucrează pentru falsificarea identităţii unui popor, a unei naţii, a contestat, cu toată luciditatea, această direcţie. Era un martor de necontrazis. S-a decis greu şi târziu să vorbească, dar a făcut-o într-un fel me­morabil, aducând la suprafaţă un capitol luminos de faptă şi minte românească. Ştia că va avea de suferit şi a avut de suferit. O întreagă cabală a contestării acestor adevăruri s-a manifestat de atunci, cu urmări până după 1989, până în anul morţii lui.

Fără îndoială, viaţa şi opera lui Raoul Şorban nu s-au concentrat doar în această direcţie. Puşcăriile prin care a trecut, toate politice, fie înainte, fie după 1944, i-au secţionat viaţa în aşa fel încât să fie obligat s-o ia mereu de la capăt. Raoul Şorban a făcut-o mereu. Pictor, muzician, gazetar, editor, profesor de istorie a artelor, scriitor, este un reper luminos de mare intensi­tate. Cartea sa de memorii, Invazie de stafii (2004), e un mijloc de cunoaş­tere a omului şi a universului său interior. Raoul Şorban este reprezentan­tul unei generaţii de altădată, care credea în om, în onoare, în demnitate, în bine, căutând să le reprezinte şi să le slujească pe toate! Peste toate acestea, era un om înţelept, distins, exigent, fermecător.

Portretul şi istoria vieţii lui Raoul Şorban se vor scrie de aici înainte. Îi suntem încă datori.

August 2006

RaoulSorban.Ro